„Punctele de sufocare” și dominația în noul tip de Război Rece - Ormuz între control și comerț liber

Odată cu prima intervenție din 28 martie 2026 în războiul din Iran a grupării Houthi care a atacat Israelul, în zona Beersheba, foarte aproape de locul unde se află facilitățile sale nucleare, se deschide o posibilitate sumbră: blocarea strâmtorii Bad el-Mandeb din Marea Roșie, aflată în imediata vecinătate a Yemenului. În momentul de față, peste 80% din comerțul global se face pe căi maritime. Lanțurile de aprovizionare globale pe cale maritimă sunt cele mai importante legături între state. Acestea au devenit instrumente geopolitice, la dispoziția actorilor statali și non - statali.

Datorită acestui aspect particular, deținerea controlului asupra strâmtorilor este esențială în acest nou Război Rece. Nu există multe aspecte pozitive în politica externă a Administrației Trump dar unul nu poate fi negat: SUA a realizat în sfârșit faptul că deținerea strâmtorilor de către țările din Axa Răului (Iran - China - Federația Rusă; Coreea de Nord nu este o putere maritimă) reprezintă o vulnerabilitate majoră pentru Occident în general.

În acest domeniu, SUA a pornit cu un handicap: R.P. Chineză deținea la momentul de început al actualei Administrații controlul asupra Canalului Panama. Printr-un efort financiar ieșit din comun (23 de miliarde de dolari), SUA a reușit să elimine controlul R.P. Chineze, cu intervenția masivă a unui fond de investiții (BlackRock). Situația este însă în continuare incertă, R.P. Chineză acționând cu represalii, prin reținerea unor nave sub pavilion panamez în porturile chineze. Strâmtoarea Bad el-Mandeb este încă deschisă, însă blocarea strâmtorii Ormuz provoacă în continuare daune enorme economiei la nivel mondial, iar Iranul practică un acces selectiv, divizând navele care transportă petrol în “prieteni” și “dușmani”. Întreaga cantitate de petrol obținută în țările din Golf nu mai poate tranzita Ormuz pentru a ajunge în țările care au nevoie de petrol.

În martie 2021 a avut loc incidentul de la Ever Given, atunci cînd o navă de mare tonaj s-a scufundat și a blocat Canalul Suez. SUA a pierdut 16 milioane de dolari pe zi, iar peste 400 de nave au fost blocate. Acest incident a dus la o creștere substanțială a prețurilor la energie, în întreaga lume. A fost pentru prima dată cînd s-a vorbit foarte serios de choke points - “punctele de sufocare” ale comerțului global și mai ales despre legătura dintre aceste puncte și competiția între SUA, pe de o parte și Federația Rusă - R. P. Chineză, pe de altă parte, pentru accesul la resurse și pentru asigurarea unui avantaj în comerțul global

Campania militară a grupării Houthi care lucrează în beneficiul Iranului în strâmtoarea Bad el-Mandeb, precum și în partea de sud a Mării Roșii, a fost primul episod de durată din competiția pentru controlul choke points. SUA și statele europene au realizat în cele din urmă potențialul destructiv al acestei blocade, începute în noiembrie 2023, și au acționat în consecință. Până la urmă, prin eforturi conjugate, s-a ajuns la o înțelegere cu Houthi, o înțelegere mai degrabă tacită, în contextul încheierii ostilităților din Gaza în octombrie 2025. Inexistența unui act formal încheiat cu rebelii Houithi face ca închiderea strâmtorii Bad el-Mandeb să fie oricând posibilă, iar declarațiile din 27 martie ale liderului Houthi, Abdul-Malik al-Houthi, în direcția posibilității de a bloca din nou strâmtoarea pentru a sprijini Iranul sunt deosebit de îngrijorătoare.

Dacă privim cu atenție harta, observăm că nu există foarte multe asemenea “puncte de sufocare” în întreaga lume: Canalul Suez, strâmtorile Bad el-Mandeb, Ormuz, Malacca, Bosfor și Dardanele, Canalul Panama. Dintre toate acestea, cel mai important astfel de punct este, fără îndoială, Ormuz, deoarece înainte de 28 februarie 2026 pe aici trecea 20% din comerțul mondial de petrol destinat consumului.

Logica noului Război Rece este foarte simplă, deși puțini o văd astfel: sistemnul global se împarte între SUA și aliații săi din diferite formate (NATO dar nu numai) și cele patru țări din Axa Răului. Celelalte state navighează la periferia celor doi poli, fiind atrase în diferite formate lipsite de cele mai multe ori de consistența necesară (Sudul Global, etc.)

Războiul Rece inițial, demarat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, era bazat pe ideea descurajării, idee care a ajuns la apogeu prin instaurarea unui echilibru nuclear. Observăm în momemtul de față că acest echilibru nu mai este atât de important, competiția în doi (SUA - URSS) devenind o competiție în trei (SUA - Federația Rusă - R. P. Chineză). Exista de asemenea o competiție ideologică ce astăzi nu mai există - țările unite de doctrina comunistă au astăzi legături bazate pe alte considerente, cum ar fi respingerea modelului democrației liberale. În locul acestor ingrediente, au apărut altele noi, cum ar fi competiția pentru resursele energetice. Acestea sunt strâns legate de coridoarele maritime, iar de aici importanța cu totul excepțională a “punctelor de sufocare”.

În timpul primului Război Rece, nicio țară nu a putut pune la îndoială supremația maritimă a SUA. Fiecare dintre aceste „puncte de sufocare” au fost controloate, într-un fel sau altul, de SUA. Controlul a fost atât de intens, încât nicio altă putere nu a pus sub semnul întrebării acceastă supremație. SUA a dominat ideologic și maritim, iar puterea de atracție a ideilor pieței libere a fost discret dublată de controlul acestor “puncte de sufocare” - un control mai puțin vizibil dar nu mai puțin eficient.

Într-o lume multipolară, post - Război Rece, R. P. Chineză a realizat prima că este nevoie să se profileze ca putere maritimă pentru a putea rivaliza cu SUA. Din acest motiv, atenția Beijingului s-a concentrat asupra unor investiții masive în porturile din Oceanul Indian, estul Africii și chiar Mediterana - prin tentativele, parțial reusite, de a-și crea un capăt de pod în Grecia. COSCO Shipping, companie chineză, este încă din 2016 acționar majoritar al portului Pireu.

R. P. Chineză a reușit chiar să creeze la nivel global ceea ce se cheamă ”șiragul de perle”, locații importante cu valooare strategică, maritimă și militară, pe care le controlează în prezent:

• Gwadar (Pakistan) - port de adâncime, situat aproape de Ormuz;
• Hambantota (Sri Lanka) - R. P. Chineză are control pe 99 de ani, după ce portul s-a îndatorat si nu a mai putut plăti datoriile;
• Djibouti - prima bază militară a R. P. Chineze în Africa;
• Kyaukpyu (Myanmar) - rută altternativă pentru hidrocarburi care ocolește strâmtoarea Malacca;
• Chittagong (Bangladesh) - port în Golful Bengal.

Federația Rusă nu a stat să aștepte în era Putin, ci a procedat exact precum R. P. Chineză dar pe alte rute. A început să dezvolte ruta arctică, coridor de transport esențial care leagă Siberia și R. P. Chineză de Europa, prin nordul extrem. A întărit prezența sa în Mediterana prin baza navală de la Tartus din Siria. Intervenția Federației Ruse în Siria a fost rezultatul temerii că rebelii care acționau împotriva lui Bashar al - Assad vor anihila prezența militară rusă în Siria, implicit accesul direct la Mediterana. Importanța bazei de la Tartus a fost dovedită și prin faptul că, după schimbarea de regim de la Damasc, Federația Rusă a negociat în primul rând menținerea acestei baze. Războiul din Ucraina nu are în vedere doar deținerea Donbas, ci, mai ales, o prezență mai mare a Federației Ruse la Marea Neagră. Federația Rusă a reușit doar parțial acest obiectiv dar nu a renunțat să aibă planuri pentru a deține întreg litoralul ucrainean al Mării Negre. “Cheia” Mării Negre o deține în continuare Turcia, prin controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele dar o prezență mai mare a Federației Ruse la Marea Neagră ar pune o foarte mare presiune pe Turcia pentru a întări colaborarea cu Federația Rusă în ceea ce privește dominația Mării Negre și a rutelor comerciale din acest areal.

Iranul este ultimul venit din seria statelor Axei Răului care a realizat importanța controlului unor „puncte de sufocare”, prima încercare reușită de a bloca Bad el-Mandeb datând, așa cum am arătat, din noiembrie 2023. Blocarea Ormuz în martie 2026 se înscrie pe aceeași linie, a deținerii controlului „punctelor de sufocare” existente la nivel global. Obiectivul SUA nu este nici schimbarea de regim la Teheran, nici măcar blocarea programului nuclear iranian sau degradarea capabilităților militare ale Iranului, ci deținerea controlul strâmtorii Ormuz și continuarea unui comerț liber prin Bad el-Mandeb.

Prin activarea grupăriii Houthi și blocarea eventuală a Bad el-Mandeb, Iranul poate demonstra că poate amenința simultan ambele capete ale coridorului maritim din Peninsula Arabiei, blocând astfel o mare parte a comerțului mondial cu resurse energetice.

Iranul nu acționează singur pentru atingerea acestui obiectiv, ci în strictă coordonare cu Federația Rusă și R. P. Chineză. Blocarea „punctelor de sufocare” de către Iran aduce beneficii Federației Ruse care a obținut, nesperat, mari cantități de bani din vânzarea de petrol și R. P. Chineze care beneficiază în continuare de petrolul iranian și are la îndemână rezerve uriașe - ceea ce statele occidentale nu au în momentul de față. Nu este deloc întâmplător că Gardienii Revoluției percep navelor care vor să tranziteze Ormuz plata unei sume de bani în yuani chinezi - scopul este ca dolarul american să nu mai fie principala monedă de schimb a schimburilor comerciale care vizează resurse energetice.

Iranul nu acționează fără o consultare prealabilă cu Moscova și cu Beijing. Iran este membru al Organizației de Cooperare de la Shanghai și a semnat în martie 2021 un Acord de Cooperare cu R. P. Chineză pe 25 de ani care prevede investiții chineze de 400 miliarde dolari. R. P. Chineză este cel mai mare partener comercial al Iranului, cumpărând în 2025 80 - 90% din exporturile de petrol ale Iranului. R. P. Chineză oferă Iranului accces la sistemul său de navigație prin satelit BeiDou, pentru uz militar. Mai oferă Iranului tehnologie „dual-use” civil/militar (senzori, semiconductori), esențială pentru programul de drone și rachete. Iranul a semnat cu Federația Rusă în 2025 un Tratat de Parteneriat Strategic Cuprinzător pe 20 de ani, iar în decembrie 2025, a fost semnat un acord de 500 de milioane de euro prin care Federația Rusă s-a angajat să livreze Iranului 500 de lansatoare portabile „Verba” și 2.500 de rachete antiaeriene până în 2029.

Strâmtoarea Ormuz nu este prin urmare o simplă rută comercială. Este sistemul nervos central al ordinii globale bazată pe resurse energetice, iar deținerea ei determină cine are un avantaj în Războiul Rrece de tip nou.

Se crede în general că prin Ormuz se tranzitează doar petrol sau în principal petrol. Există însă și o altă dimensiune care nu este evidențiată în dezbaterea publică: gazul natural lichefiat (LNG). 22% din comerțul global cu LNG - exporturi din Qatar și Emiratele Arabe Unite - tranzitează Ormuuz. Destinațiile sunt R. P. Chineză, India, Japonia și Uniunea Europeană.

Diferența între petrol și LNG este că nu există rezerve strategice de LNG la nivel global. Dacă un transport de LNG nu are loc, cantitatea de LNG nu poate fi înlocuită rapid cu o resursă alternativă.

Nu există alternativă viabilă la Ormuz. Conducta Est - Vest a Arabiei Saudite asigură transportul a aproximativ 5 milioane de barili pe zi, iar conducta Fujairah, operată de Emiratele Arabe Unite, poate transporta încă 1,5 milioane de barili. Aceste cantități nu se compară cu traficul zilnic normal din Ormuz - 20 milioane barili. Qatar a oprit producția de LNG după ce Iranul a lovit complexul de la Ras Laffan. Lichefierea gazului în afara Golfului este o operațiune foarte complicată. Coreea de Sud și Japonia mai au rezerve de LNG doar pentru câteva săptămâni.

Iranul cunoaște foarte bine geografia resurselor energetice din Orientul Mijlociu, iar din acest motiv a acționat atunci când Arabia Saudită a încercat să transfere transportul de petrol pe conducta Est - Vest. Pe data de 19 martie, Iranul a țintit cu drone și rachete balistice portul Yanbu de la Marea Roșie, punctul terminus al acestei conducte.

Ormuz nu este doar un „punct de sufocare” precum celelalte enumerate mai sus. Blocarea Ormuz produce simultan efecte precum: creșterea prețului resurselor energetice, inflație la nivel global, blocaj al băncilor care acordă credite și riscuri geopolitice majore. Creșterea prețului la petrol pe plan global cu 10% înseamnă, potrivit FMI, creșterea inflației la nivel global cu 0,3 - 0,4%. Din acest motiv, se va ajunge la ceea ce comisarul UE Valdis Dombrivskis a avertizat pe 27 martie: stagflație. Creșterea economică modestă din țările occidentale va fi ștearsă de inflație. Afectate de închiderea Ormuz vor fi companiile aeriene, transportul maritim, industria producătoare de automobile dar mai ales agricultura, prin creșterea prețului la îngrășăminte. Prețurile la alimente vor fi mai mari, locuri de muncă mai puține - prin urmare, condițiile unei crize economice globale de proporții sunt îndeplinite. Nu există economie din lume care să nu se bazeze pe agricultură si nu există agricultură fără îngrășăminte - drept urmare, blocarea Ormuz se va transforma într-o criză alimentară. Prin Ormuz se transportă și o importantă cantitate de aluminiu: SUA importă 20% din cantitatea totală de aluminiu pe care o folosește din țările din Golf. ING a estimat că închiderea Ormuz va genera lipsa a 600.000 de tone de aluminiu de pe piața globală în 2026, ceea ce înseamnă practic dispariția oricărei industrii bazată pe aluminiu.

India este expusă la blocarea Ormuz dar a fost ajutată de Iran - navele indiene pot tranzita Ormuz - și de Federația Rusă, prin exportul de petrol. Pivotarea Indiei în jurul Axei Răului începuse deja - a se vedea participarea premierului Modi la reuniunea Organizației Cooperării de la Shanghai de la Tianjin, în august - septembrie 2025. În prezent, Iranul și Federația Rusă crează Indiei o dependență mult mai profundă și mai de durată - dependența economică.

Desigur, intensitatea tuturor acestor efecte depinde în mod fundamental de durata blocării Ormuz. Iranul nu dă semne că ar dori deblocare pentru una dintre părțile Războiului Rece de tip nou - SUA și aliații săi dar lasă deschis comerțul care trece prin Ormuz și care afectează țările ce fac parte din Axa Răului și sateliții lor.

Să privim din nou harta „puncelor de sufocare”. Să presupunem că, în urma unui efort costisitor și colosal, SUA, alături de aliații săi, parte a unei „coaliții de voință”, reușește să preia controlul Ormuz. Mai mult, să presupunem că, în urma unei intervenții Houthi, Bad el-Mandeb este blocată dar SUA și „coaliția de voință” reușesc să preia controlul și asupra acestei strâmtori. Iranul este înfrânt categoric, se reia comerțul liber, „punctele de sufocare” redevin puncte prin care se crează din nou bogăție la nivel global. Să presupunem, deoarece nimeni nu garantează acest scenariu. Este cel mai optimist scenariu din categoria celor optimiste.

Întrebarea cheie este: se încheie astfel noul Război Rece, se destramă Axa Răului, se reia comerțul liber la nivel global și se marchează astfel un nou triumf (temporar) al democrației liberale?

Surprinzător dar răspunsul este “cel mai probabil, nu”.

În arhitectura noului Război Rece, nu contează doar “punctele de sufocare”. Contează în egală măsură și arterele comerciale. Federația Rusă și R. P. Chineză au creat o astfel de rută care mai înainte nu exista: Drumul Polar al Mătăsii. Xi Jinping a lansat acest concept în iulie 2017, cu ocazia întâlnirii de la Moscova cu primul - ministru al Federației Ruse, Dimitri Medvedev. R.P. Chineză a formalizat acest concept în Cartea Albă a Politicii Arctice din 2018, prin care se declara „un stat aproape arctic”, cu interese în zona arctică. Ideea Drumului Polar al Mătăsii a fost de a crea o rută alternativă de la Shanghai la porturile din Europa Occidentală, cu 7000 de kilometri mai scurtă decât ruta prin Canalul de Suez, ceea ce ar reduce nu doar timpul transportului dar și cantitatea de combustil necesară (cu 20%).

Drumul Polar al Mătăsii este deja o realitate - pe această rută s-au transportat 400.000 de tone în 2025. Federația Rusă dezvoltă în prezent așa - numitul Proiect 22220 - crearea unei flote de spărgătoare de gheață nucleare. Prima astfel de navă Arktika a intrat în funcțiune în 2020, iar în prezent există 5 astfel de nave - Arktika, Sibir, Ural și Yakutiya, iar la Sankt Petersburg se află în faza de construcție încă două (Leningrad și Stalingrad). R. P. Chineză a lansat în 2024 primul său spărgător de gheață, Tan Suo San Huo, iar în prezent are în dotare trei astfel de nave.

Să ne imaginăm un alt scenariu. Malacca este blocată, din cauza invaziei Taiwanului de către R. P. Chineză. Canalul de Suez este blocat prin incidente de tipul celui din 2021. Bad el-Mandeb este blocată de rebelii Houthi. Ormuz este blocată în continuare de Iran, doar navele care aparțin țărilor din Axa Răului pot tranzita liber, iar restul (state neutre) plătesc, ca și în prezent, 2 milioane de dolari, în echivalent yuani. Drumul Polar al Mătăsii este deschis, ca și în prezent dar practic doar spărgătoarele de gheață ale Federației Ruse și ale R. P. Chineze îl pot folosi. Comerțul global pe model occidental dispare pur și simplu. Suntem foarte aproape de acest scenariu, oricât ar părea de nerealist. Cel puțin, Federația Rusă - R. P. Chineză - Iran lucrează intens la realizarea lui, treptat. În acest scenariu, SUA ar deține doar un “punct de sufocare”: Canalul Panama, iar aliații săi ar controla un singur punct situat pe o rută comercială, aflat foarte aproape de punctul terminus al Drumului Polar al Mătăsii - Groenlanda.

Dacă înțelegem logica „punctelor de sufocare” și a creării de noi coridoare de transport practicată de statele care formează Axa Răului, putem înțelege mai bine că războiul din Ucraina și cel din Iran sunt extrem de bine conectate. Acestea reprezintă încercări de a forța posesia a două „puncte de sufocare” foarte importante în arhitectura comerțului global: Ormuz, respectiv Bosfor și Dardanele. Înțelegem oare însă această logică a adversarilor Occidentului? Greu de spus dar să analizăm încă o dată declarațiile Administrației Trump din ultima vreme: războiul din Ucraina nu este „războiul nostru”, respectiv „Ormuz nu este choke point”, oricum „ne descurcăm și cu resursele energetice pe care le avem - petrol și LNG”. Toate acestea, corelate cu dorința de a deține controlul asupra Canalului Panama, strâmtorii Ormuz sau Groenlandei, precum și intenția de a deține mai multe spărgătoare de gheață, arată că la Washington există pe undeva intuiția logicii adversarului dar nu este văzută în întreaga ei complexitate. De fiecare dată când i se atrage atenția că Federația Rusă ajută Iranul prin mijloace militare, Donald Trump pare a avea o amnezie. De fapt, Federația Rusă nu ajută doar conjunctural Iranul, ci consideră Iranul un partener - cheie în noua logică a “punctelor de sufocare” și a deschiderii de noi rute comerciale.

Marele pericol în prezent este ca și aliații SUA să aibă aceeași miopie strategică. Situația trebuie văzută exact așa cum este, iar deblocarea Ormuz trebuie privită ca o prioritate absolută - chiar și cu prețul unor pierderi de vieți omenești colosale. Din păcate, exact ca și în cazul Ucrainei, se dorește deocamdată încheierea acestui război cu Iranul fără mari pierderi - ceea ce este o utopie. Iranul poate fi învins, Ormuz poate fi redată comerțului liber - dar pentru acest obiectiv este nevoie de sacrificii pe care aparent nimeni nu vrea să și le asume.