Prima şi ultima ispită a umanităţii

Istoria este repetabilă. Chiar şi în domeniul ispitelor,  unde nimic nu este nou sub soare. Ispita primordială a umanităţii tinde să devină ispita contemporaneităţii. Omul este pe cale să domine universul material, prin tehnologie şi cunoaştere, dar tinde să rateze perfecţionarea celui spiritual. Unii vor să domine peste sufletele celorlalţi: să fie dumnezeii semenilor lor.

Scriptura ne conferă câteva detalii despre modalităţile de ispitire a omului de către cel rău. Chiar în ispitirea Mântuitorului, găsim o gradaţie, o creştere în intensitate a ispitei: se pleacă de la ispitele legate de fundamentul material al existenţei (pâinea), se trece prin cele de tip superstiţios (ispitirea puterii lui Dumnezeu) şi se sfârşeşte prin ispitirea cu toate bogăţiile lumii, practic cu puterea nelimitată de a stăpâni lumea materială.

Ce-ar fi mai cumplit de atât? Ispita de a fi Însăşi Dumnezeu. Este chiar ispita primordială adresată umanităţii de către ispititor: propunerea de a deveni ca Dumnezeu. Greu de sesizat această ispită, mai ales că însăşi urmarea lui Hristos ne promite devenirea noastră de fii ai lui Dumnezeu, în har. Nuanţa este evidentă: fiu prin asemănarea persoanei, nu prin fire. Diferenţa între fire şi persoană a fost bine precizată la Sinodul I ecumenic. Astfel,  omul nu poate fi Dumnezeu prin fire,  dar poate ajunge asemenea cu El, prin iubire jertfelnică şi sfinţitoare a Lui şi a semenului său.  Adică prin har.

Dar, veţi întreba: de ce contează tot acest discurs aparent prea specializat în teologie de până acum? Răspunsul e simplu: faptele noastre sunt determinate de valorile în care credem.

Cum istoria este ciclică (ne-o spune înţeleptul împărat Solomon), cred că civilizaţia umană este în preajma întâlnirii unei mari şi ultime ispite. Anume, cei care deţin puterea, controlul şi resursele acestei vieţi materiale să se creadă dumnezeii celorlalţi.

  Observ, cu tristeţe, că prea mulţi oameni încep să se creadă stăpânii semenilor, mânuitori ai pâinii şi cuţitului, împărţitori ai resurselor necesare vieţii, stăpânitori de insule, păduri şi pământuri, decidenţi asupra vieţii celorlalţi: salariu, alimente, sănătate, educaţie, cultură, natalitate etc.

Comoditatea, confortul, plăcerile vieţii şi postura de conducători ai semenilor sunt, pentru mulţi dintre noi, lucruri prea greu de purtat. Se spune că mai grea decât o dictatură este povara libertăţii.

În acest fel, cercul ispitelor este complet. Pâinea, resursele materiale, ideologiile şi bogăţiile lumii nu sunt decât trepte, pe scara ispitelor, spre ispita supremă: a te crede dumnezeu. Mulţi se luptă pentru a ajunge puternici şi bogaţi,  dar pentru unii, nu este de ajuns. Nu ajunge dominaţia asupra materiei, nu are haz dacă nu eşti şi stăpân asupra sufletului celuilalt. Un dumnezeu al stăpânirii crude, lipsite de iubirea semenului. Un dumnezeu ce îşi transformă supuşii în sclavi, bunul plac în legi, viciile în virtuţi şi rătăcirile minţii în raţiuni de stat.

Ce diferenţă între această stare şi cea în care Adevăratul Dumnezeu se smereşte şi se face om, pentru a ne iubi până la capăt: capătul morţii din iubire pe Cruce. Pentru a ne numi prietenii şi casnicii Săi.

Dar ştim de unde vine ispita aceasta. Diavolul nu face decât să-şi repete minciunile şi vicleniile lui, cele de la începuturile umanităţii. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.

Oare chiar este nevoie să cunoaştem răul?

Eu cred că nu, din moment ce nici Dumnezeu nu cunoaşte răul.