Preambul pentru o carte dedicată Rapidului

De ce această carte? Simplu. Pentru că a sosit momentul. Un moment pe care, culmea, nu eu l-am ales! Pur şi simplu a sosit iar voi, suporterii, mi-aţi dat un brânci şi efectiv m-aţi obligat să aştern aceste rânduri. Pentru asta trebuie în primul rând să mulţumesc tehnologiei.

Datorită drogului numit facebook şi adreselor de email am putut comunica permanent cu oameni pe care nu îi cunosc şi poate nu o să-i cunosc vreodată. Dar, pe toţi ne uneşte acelaşi destin şi aceeaşi patimă nebună: Rapidul. Înainte de a lua decizia de a scrie această carte am efectuat un sondaj printre suporteri. Recunosc, exista teama unui eşec care ar fi devenit o povară pe viaţă. Încurajările au fost multe, foarte multe. Nu a existat nimeni care să spună “nu o face, n-are rost!”.

Această carte, mental, a început să fie scrisă demult, foarte demult. În copilărie, când am citit pentru prima dată cartea care avea să îmi devină Biblie, “Glasul roţilor de tren”, am visat să pot scrie eu continuarea. Pentru că nea Vanea Chirilă a pus ultimul punct într-un anumit moment din istoria echipei noastre. Dar, nu acela era finalul. N-avea cum. Finalul nu există. Povestea Rapidului continuă!

Această carte a început să fie scrisă, tot mental, undeva printre parantezele anului 1990, când publicam în ziarul “Dimineaţa” primul meu articol, evident despre Rapid. Acel articol avea să devină apoi o rubrică satirică, denumită, cum altfel (?), “Tribuna a II-a”, în care meciul era relatat prin ochiul miştocăresc al spectatorului.

Într-un alt punct, scrierea acestei cărţi a depăşit mentalul şi a fost pusă în practică, însă pentru foarte scurt timp. Au fost trei oameni care m-au îndemnat să trec la treabă. Se întâmpla pe la finele lui 98’ când îmi îndeplinisem visul şi eram rapidist cu acte, angajat la club. Undeva, la gardul tribunei a II-a, galeria îşi aşeza bannerele cu mesaje. A doua zi era meci. Regretatul Mincea Geamgiul m-a apucat pe după umăr şi mi-a spus cu vocea lui gâjâită:

Băiete, ce frumos ar fi să scrii o carte despre Rapid. Am o mie de poveşti interesante din deplasările galeriei. Ţi le spun cu plăcere, oricând.

Am plecat de lângă Geamgiu cu gândul la ce mi-a spus. A trecut puţină vreme şi am fost abordat de către un alt mare rapidist, cel care mi-a insuflat iubirea vişinie, tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească! Într-o seară, în bucătărie, m-a întrebat în stilul care i-a caracterizat întreaga viaţă: “Băi Lucică, ce p..da mă-ti nu scrii o carte despre Rapid, că-i păcat de talentul tău la scris?”. “Va sosi momentul, tată”, am răspuns privindu-l şi amintindu-mi de primul meci la care m-a dus ţinându-mă de mână.

A mai trecut ceva timp, nu mult. În biroul meu din Giuleşti, antrenorul Rapidului, Mircea Lucescu m-a ciupit de obraz şi mi-a spus: “Lucian, tu trebuie să scrii o carte despre Rapid, pentru că echipa asta are cea mai frumoasă istorie. Te ajut cu tot ce ai nevoie, inclusiv cu bani. Singura mea pretenţie e să scriu eu prefaţa”. “Da nea Mircea, aşa am să fac”, am zis cuprins de entuziasm. Dacă o spune Mircea Lucescu, înseamnă că e ordin. Un ordin executat cu plăcere.

A doua zi am trecut la treabă. Din păcate însă, am început cu stângul. M-am apucat de scris statistici şi m-am pierdut printre cifre. Urăsc statisticile şi cifrele! De profesie sunt grafician, îmi plac curbele lăsate de cărbune şi iubesc jonglatul cu literele. Apoi, Mircea Lucescu a plecat la Galatasaray şi totul s-a năruit. Am închis cartea mea înainte de a începe să o scriu cu adevărat.

Au trecut anii. Contabilizând sunt mulţi de atunci. Timpul trece repede şi s-au întâmplat multe.

Am fost îndepărtat de la Rapid şi am suferit enorm. Am şerpuit prin presă şi prin fotbal, mereu cu gândul la Giuleşti. Într-un moment greu pentru club, m-am decis să ajut la imaginea noastră sprijiit de rapidişti entuziaşti. O fac la greu, pentru că, la rândul meu, am început să iubesc această echipă exact când traversa momente grele, prin mocirla “B”-ului. A fost o iubire necondiţionată de rezultate sau trofee.

A trebuit să ajungem în 2013, pentru ca un prieten, un puşti rârâit, culmea, ne-rapidist, să adune într-o singură propoziţie, vorbele spuse de Mincea Geamgiul, de tata şi de Mircea Lucescu: “Luciane, de ce nu scrii o carte despre Rapid?”

Între filele acestei cărţi nu veţi găsi statistici, nici cifre seci şi nici cronici de meci. Aici veţi trăi întâmplări amuzante, vom călători în timpurile boeme ale lui Giussy Baratki, vom reveni în epoca buzunarelor goale a lui George Copos, voi relua câteva dintre editorialele  mele dedicate Rapidului şi vom depăna împreună amintiri ale unor rapidişti de excepţie.

Această carte va fi dedicată tatălui meu, Ştefan Ionescu, lui Mincea Geamgiul, lui Mircea Lucescu şi, nu în ultimul rând vouă, celor mulţi, cei care respiraţi aer vişiniu.

Rapid nu moare! Vă mulţumesc că existaţi!