„Piraţi. Nu marinari“
0Imaginaţi-vă că vă savuraţi cafeaua pe terasa unui faimos restaurant din California.
Ridicată până la înălţimea etajului doi. În faţă, doar albastrul cerului. Îţi apleci privirea spre o piscină cu apă a cărei culoare o întrece pe cea a zărilor. E opt dimineaţa şi o linişte de îţi ţiuie urechile. Un grup de fete şi băieţi se aruncă zgomotos în piscină. Sparg toată monotonia cu râsul lor. Îţi distrug tabietul cafelei amestecate cu fum de ţigară. Îi priveşti. Eşti şocat. Toţi sunt goi-puşcă. Şi nu le pasă. Doar se distrează.
Aşa începe povestea celei mai frumoase echipe, gândită şi făcută de geniul care a creat gigantul Apple. Pentru Steve Jobs, angajaţii nu erau nişte oameni cărora le lipea cifre pe spate. Nu erau soldaţii pe care-i antrena pentru a-i arunca în lupte mediocre. Pentru Jobs, oamenii lui erau sufletul companiei, erau „Piraţi. Nu marinari".
Prima cerinţă, atunci când îi recruta, era entuziasmul. Ştiţi cum suna un interviu de angajare cu părintele Apple? „Eşti bun de ceva? Nu acceptăm decât oameni extrem de buni în echipa care lucrează la Mac şi nu prea sunt sigur că te numeri printre aceştia. Am auzit că eşti creativ. Eşti cu adevărat creativ?". Şi aveai două variante. Fie te descurajai şi nu te angajai niciodată la Apple, fie îl convingeai că eşti îndrăgostit nebuneşte de munca ta. Şi deveneai un „pirat". Omul care să iasă din tiparele „Marinei". Să-şi lase să-i zburde imaginaţa, talentul, creativitatea. A doua cerinţă ca să intri în echipă era coeficientul de inteligenţă. Care trebuia să fie, obligatoriu, din trei cifre.
Pentru că, spunea Jobs, talentul atrage talent, iar inteligenţa, inteligenţă. Iar a treia cerinţă era devotamentul până la epuizare. Şi nu era simplu să ţii ritmul cu un om pentru care ziua de muncă avea 16 ore. Un om al cărui principiu era: „Dacă nu veniţi la serviciu sâmbătă, nu vă mai deranjaţi să apăreţi duminică". Dar era motivant. Pentru că acel om avea direcţia. Avea viziunea. Avea respectul faţă de lucrul „în care suntem implicaţi cu toţii". Avea dragostea unui conducător care ştia să-şi felicite şi ultimul angajat dintr-un stat minuscul.
Ca să fii lider, nu ai nevoie de MBA-uri lipite pe pereţi. Nu ai nevoie să ştii cum „să te învârţi". Nu ai nevoie să ştii doar cifre, fără să nu vezi niciun suflet în spatele lor. Ca să fii lider, nu trebuie să fii doar un şef. Iar el, omul care a renunţat la facultate, o ştia. „Ştiu că oamenii se plâng de mine, însă cândva îşi vor da seama că perioada asta a fost cea mai bună din viaţa lor. Pur şi simplu, încă nu sunt conştienţi de acest aspect. Dar eu sunt. Vom da lovitura!"
Ramona Ursu este redactor-şef adjunct ediţii locale „Adevărul"