Orientul Mijlociu la limita rupturii: umbrele războiului se apropie de Iran

A fost Richard Nixon o victimă a „statului profund” sau autorul propriei căderi? Aceasta este întrebarea centrală pe care Christopher Caldwell și Conrad Black o explorează în cel mai recent număr al revistei The Spectator.

A fost Richard Nixon o victimă a „statului profund” sau autorul propriei căderi? Aceasta este întrebarea centrală pe care Christopher Caldwell și Conrad Black o explorează în cel mai recent număr al revistei The Spectator (22 februarie 2026 al revistei-ediția britanică), urmărind traiectoria politică și reevaluarea istorică a celui de-al 37-lea președinte al Statelor Unite.

În interpretarea lor, Nixon apare nu doar ca protagonistul scandalului Watergate, ci și ca o figură profund neînțeleasă, ale cărei acțiuni și motivații au fost distorsionate de adversari politici și de un aparat instituțional ostil. Noile informații provenite din Arhivele Nixon, inclusiv un comunicat care sugerează că interceptarea convorbirilor sale ar fi fost justificată de faptul că el însuși era „practic spionat la ordinul Șefilor de Stat Major Interarme”, oferă muniție celor care susțin că administrația sa a fost subminată din interior. Black sugerează, de asemenea, că Nixon a fost privit cu ostilitate de o parte a elitei politice și mediatice, care nu i-a acceptat niciodată stilul și originea socială.

Această tensiune constantă a contribuit la climatul de confruntare care a definit președinția sa. La fel se întâmplă cu Trump astăzi. Christopher Caldwell abordează moștenirea lui Nixon dintr-o perspectivă sociopolitică. El îl prezintă ca pe arhitectul unei noi coaliții politice, construită în jurul a ceea ce Nixon a numit „Majoritatea Tăcută” – milioane de americani din clasa de mijloc și muncitoare care se simțeau alienați de schimbările culturale rapide ale anilor 1960. Nixon a înțeles că aceste grupuri reprezentau viitorul conservatorismului american și a construit o strategie politică bazată pe mobilizarea lor.

În această interpretare, el a fost precursorul unui stil politic care avea să devină dominant decenii mai târziu: populismul național, centrat pe identitate, ordine socială și scepticism față de elitele instituționale. Caldwell sugerează că această transformare a redefinit politica americană și a contribuit la polarizarea care caracterizează epoca contemporană. Nixon nu a fost doar un participant la această schimbare, ci unul dintre principalii săi arhitecți. În acest context, decizia lui Nixon de a utiliza instrumente agresive în al doilea mandat ar fi fost, în viziunea sa, o reacție la un conflict deja existent între puterea executivă și un aparat birocratic ostil. Christopher Caldwell merge mai departe, sugerând că Watergate a reprezentat un moment de ruptură structurală în politica americană. Scandalul nu a fost doar o criză constituțională, ci începutul unei neîncrederi profunde între electorat și instituțiile statului.

În interpretarea sa, consecințele Watergate au depășit persoana lui Nixon, contribuind la consolidarea unui sistem birocratic și instituțional care, odată autonomizat, a devenit din ce în ce mai greu de reformat prin mijloace democratice obișnuite. În această cheie, Caldwell vede o continuitate între experiența lui Nixon și tensiunile politice care au marcat președinția lui Donald Trump, sugerând că ascensiunea acestuia a fost, în parte, o reacție la transformările instituționale începute în anii 1970.Richard Nixon nu poate fi înțeles în termenii simpli ai vinovăției sau inocenței. El a fost, simultan, un strateg remarcabil și un lider profund vulnerabil la propriile temeri și resentimente. Inteligența sa politică a fost însoțită de o paranoia care, în cele din urmă, i-a provocat căderea.

Reevaluarea sa reflectă nu doar o reconsiderare a trecutului, ci și o încercare de a înțelege prezentul. Nixon a anticipat multe dintre tensiunile care definesc politica actuală: neîncrederea în instituții, conflictul dintre elite și electorat și ascensiunea liderilor care se prezintă drept reprezentanți ai unei majorități ignorate. În acest sens, Nixon rămâne o figură esențială pentru înțelegerea Americii moderne. Nu doar ca un președinte care a căzut în dizgrație, ci ca un arhitect al lumii politice care a urmat. Introducerea lui Richard Nixon la începutul acestei analize nu este o digresiune istorică, ci o necesitate conceptuală. Nixon reprezintă punctul de origine al unei transformări structurale în politica americană: redefinirea relației dintre președinte, instituțiile statului și electorat.

Fără înțelegerea acestei rupturi, poziția lui Donald Trump – inclusiv logica strategică ce ar putea sta la baza negocierilor directe cu Vladimir Putin, precum întâlnirea din Alaska și așa-numitele „acorduri Bering” – rămâne incompletă. Scandalul Watergate nu a fost doar căderea unui președinte, ci momentul în care o parte semnificativă a electoratului conservator a început să creadă că aparatul instituțional permanent – birocrația federală, serviciile de informații și o parte a elitei politice și mediatice – poate acționa autonom față de voința democratică exprimată prin alegeri. Indiferent de interpretarea factuală a acestor evenimente, percepția politică rezultată a devenit realitatea operațională a conservatorismului american modern.

Opțiunea militară împotriva Iranului: între descurajare strategică și risc de escaladare majoră

Statele Unite se află într-un moment de maximă tensiune strategică, în care opțiunea unui conflict militar direct cu Iranul este analizată serios la nivelul Pentagonului, chiar dacă obiectivele politice finale rămân neclare. Potrivit relatărilor din Wall Street Journal și New York Times, administrația Trump a autorizat pregătiri militare concrete, însă președintele nu a decis încă dacă va ordona atacuri și, mai ales, care ar fi scopul acestora. Această ambiguitate este semnificativă. În mod tradițional, Statele Unite își definesc clar obiectivele strategice înainte de a recurge la forță: descurajare, degradare militară sau schimbare de regim. În cazul Iranului, opțiunile aflate pe masa deciziei reflectă trei niveluri distincte de escaladare. Primul ar fi limitat și ar viza distrugerea infrastructurii nucleare și a capacităților de rachete balistice, cu scopul de a întârzia sau bloca capacitatea Iranului de a deveni o putere nucleară operațională. Al doileaar merge mai departe, încercând să neutralizeze conducerea militară și politică a regimului, o acțiune care ar putea destabiliza statul iranian. Al treilea și cel mai radical ar implica, implicit sau explicit, schimbarea regimului, o strategie cu consecințe imprevizibile și costuri potențial enorme. Planificatorii militari americani au elaborat scenarii detaliate, inclusiv operațiuni aeriene extinse care ar putea dura săptămâni și ar implica lovituri asupra unor ținte strategice multiple. Alte opțiuni ar include eliminarea unor figuri-cheie ale aparatului de securitate iranian, în încercarea de a paraliza capacitatea regimului de a răspunde eficient. Astfel de acțiuni ar marca o escaladare dramatică față de confruntările indirecte și operațiunile clandestine care au caracterizat conflictul dintre Washington și Teheran în ultimele decenii.

Transparența operațiunilor militare americane în Orientul Mijlociu

Ceea ce face situația actuală deosebit de remarcabilă este absența unei pregătiri politice și publice evidente pentru un conflict de asemenea amploare. Spre deosebire de intervențiile militare majore din trecut, nu au existat discursuri prezidențiale menite să pregătească opinia publică americană și nici o dezbatere formală în Congres privind autorizarea utilizării forței. Această lipsă de transparență ridică întrebări serioase despre legitimitatea politică a unei eventuale intervenții și despre modul în care ar fi susținută pe termen lung. Rareori în timpurile moderne s-au pregătit Statele Unite să comită un act de război major cu atât de puține explicații și atât de puține dezbateri publice. Trump spune că vrea să împiedice Iranul să obțină o armă nucleară.

„Nu pot avea o armă nucleară și li s-a spus acest lucru foarte insistent”, a spus el joi 19 februarie. Donald Trump se află într-o veritabilă „cutie diplomatică” în relația cu Iranul. Orice acord nou trebuie să pară mai dur și mai cuprinzător decât cel din 2015, pentru a demonstra că Washingtonul nu revine la politica de compromis a administrației Obama.

În același timp, dacă un eventual acord nu limitează programul de rachete al Iranului, Trump riscă să fie perceput ca slăbind securitatea Israelului și abandonând una dintre principalele linii roșii ale aliaților regionali. Pe de altă parte, un acord care ignoră represiunea internă a regimului iranian ar transmite semnalul că Statele Unite acceptă supraviețuirea sistemului actual, dezamăgind profund o generație de iranieni care privesc America ca pe singura forță capabilă să forțeze o deschidere reală. Astfel, Trump este prins între trei presiuni simultane: nevoia de a demonstra forță strategică, obligația de a menține încrederea Israelului și riscul de a pierde capitalul moral în ochii opoziției iraniene. Această ecuație transformă orice decizie într-un act cu consecințe istorice. Un acord prea slab ar însemna pierdere de credibilitate. O confruntare directă ar implica riscuri majore de escaladare regională. Iar lipsa unei decizii ar consolida status quo-ul pe care Trump a promis că îl va schimba

Este programul nuclear al Iranul un pericol pentru Orient?

În același timp, alegerea Iranului ca prioritate strategică reflectă evaluarea că programul său nuclear și capacitățile sale de rachete reprezintă o amenințare mai urgentă pentru echilibrul regional și pentru interesele americane decât alte provocări, cum ar fi extinderea arsenalului nuclear nord-coreean. Iranul nu este doar un stat izolat, ci un actor regional major, cu rețele de influență extinse în Orientul Mijlociu, inclusiv în Irak, Siria, Liban și Yemen. Orice atac direct ar risca să declanșeze represalii pe multiple fronturi, inclusiv împotriva bazelor americane și a aliaților regionali ai Washingtonului. În esență, administrația Trump se confruntă cu o alegere strategică fundamentală: dacă utilizează forța militară pentru a remodela echilibrul de putere din Orientul Mijlociu sau dacă menține presiunea prin mijloace economice și diplomatice. Un conflict cu Iranul nu ar fi o operațiune limitată, ci un eveniment cu consecințe globale, capabil să redefinească securitatea regională, stabilitatea piețelor energetice și poziția Statelor Unite în sistemul internațional. Decizia finală, dacă va fi luată, nu va determina doar viitorul relațiilor americano-iraniene, ci și natura ordinii internaționale într-o eră marcată de rivalitate între mari puteri și de o volatilitate strategică crescândă.

Este legal un atac american asupra Iranului? Limitele constituționale și tentația puterii executive

O întrebare fundamentală domină dezbaterea actuală de la Washington: ar fi legal un atac militar american asupra Iranului? În absența unei amenințări iminente directe împotriva Statelor Unite, răspunsul, din punct de vedere constituțional, este profund contestabil.

Articolul I, Secțiunea 8 din Constituția SUA conferă în mod explicit Congresului puterea de a declara război. Această prevedere reflectă intenția fondatorilor americani de a preveni concentrarea deciziei de a intra în conflict în mâinile unui singur om, chiar dacă acesta este președintele. În practică, însă, președinții americani au extins treptat sfera autorității executive în materie militară, invocând rolul lor de comandant suprem.

În cazul lui Donald Trump, criticii susțin că administrația sa tratează războiul mai degrabă ca pe o opțiune strategică flexibilă decât ca pe o acțiune care necesită o autorizare oficială clară din partea Congresului. Această abordare alimentează temerile că o escaladare ar putea avea loc prin decizie executivă, nu prin consens democratic explicit. Îngrijorarea nu se limitează la Statele Unite.

Aliații europeni privesc cu precauție orice posibilă acțiune unilaterală americană. Refuzul Marii Britanii de a permite utilizarea bazelor sale aeriene, inclusiv Diego Garcia și RAF Fairford, pentru o eventuală operațiune împotriva Iranului reflectă o distanțare strategică rar exprimată public. Acest gest transmite un semnal clar: legitimitatea politică și juridică a unei astfel de acțiuni este considerată incertă chiar și de cei mai apropiați parteneri ai Washingtonului. În acest context, unii analiști invocă conceptul de „pariu pe înviere”/  ”gambling for resurrection “– o strategie prin care liderii politici aflați sub presiune internă recurg la acțiuni externe dramatice pentru a-și restabili autoritatea și capitalul politic. Istoric, conflictele externe au fost uneori utilizate pentru a schimba dinamica politică internă și pentru a reconfigura percepția publică asupra leadershipului. Astfel, întrebarea legalității nu este doar una juridică, ci și una politică și strategică. Ea reflectă o tensiune mai profundă între limitele constituționale, ambițiile puterii executive și consecințele geopolitice ale unei decizii care ar putea redefini echilibrul regional și rolul global al Statelor Unite.

Ruptură în „relația specială”: Londra blochează accesul SUA la baze strategice în eventualitatea unui atac asupra Iranului

Tensiunea dintre Londra și Washington a ieșit la suprafață în februarie 2026, marcând unul dintre cele mai delicate momente pentru „Relația Specială” din ultimele decenii. Refuzul prim-ministrului Keir Starmer de a permite utilizarea bazelor britanice pentru o eventuală campanie militară americană împotriva Iranului reflectă o combinație explozivă de constrângeri juridice internaționale, calcule de securitate națională și o confruntare politică directă cu Donald Trump pe tema suveranității asupra Insulelor Chagos.

Legalitatea internațională: lecțiile Irakului și Afganistanului

Guvernul britanic operează astăzi sub o interpretare mult mai strictă a dreptului internațional, modelată de controversele juridice și politice generate de intervențiile din Irak și Afganistan. Potrivit unor surse guvernamentale citate de presa britanică, Londra riscă să fie considerată complice juridic dacă permite lansarea unor atacuri preventive asupra Iranului de pe teritoriul său fără o justificare clară de autoapărare sau fără un mandat explicit al ONU. În același timp, există o preocupare serioasă privind consecințele directe asupra securității naționale. Facilitarea unor lovituri americane ar putea transforma Regatul Unit într-o țintă legitimă pentru represalii iraniene, inclusiv atacuri cu rachete asupra bazelor militare sau operațiuni cibernetice de amploare împotriva infrastructurii critice britanice.

Bazele-cheie care susțin proiecția globală a puterii americane

Decizia Londrei afectează direct două dintre cele mai importante noduri logistice ale forței aeriene americane. Baza Diego Garcia, situată în Oceanul Indian, este singura platformă din regiune capabilă să susțină bombardiere strategice grele precum B-52, B-1B și B-2 în proximitatea Orientului Mijlociu. Fără acces la această bază, misiunile ar necesita zboruri directe de pe teritoriul SUA, care pot depăși 30 de ore, reducând drastic ritmul operațional și crescând costurile. În Europa, RAF Fairford din Gloucestershire reprezintă principalul punct de sprijin pentru bombardierele americane, oferind facilități esențiale pentru realimentare, rearmare și mentenanță rapidă. Fără această infrastructură, capacitatea Washingtonului de a susține o campanie aeriană intensă din teatrul european ar fi serios afectată.

Chagos: disputa suveranității care a declanșat confruntarea politică

Criza a fost amplificată de acordul din 2025 prin care Marea Britanie a transferat suveranitatea Arhipelagului Chagos către Mauritius, păstrând însă baza Diego Garcia printr-un contract de închiriere pe 99 de ani. Donald Trump a criticat vehement această decizie, calificând-o drept un semn de „slăbiciune strategică” și sugerând că viitorul cooperării militare depinde de disponibilitatea Londrei de a sprijini operațiunile americane. În declarații publice și mesaje pe rețelele sociale, Trump a avertizat că bazele sunt esențiale pentru a preveni sau neutraliza o amenințare iraniană și a acuzat guvernul britanic că face o „greșeală uriașă” prin refuzul acordării accesului.

Consecințe geopolitice: o alianță sub presiune și opțiuni limitate pentru Washington

Blocajul obligă Statele Unite să caute alternative în statele din Golf, precum Qatar sau Arabia Saudită. Însă aceste guverne sunt adesea prudente în a permite lansarea unor atacuri directe împotriva Iranului, din cauza riscului de escaladare regională și a propriei vulnerabilități la represalii. În plan intern, decizia lui Starmer a declanșat o dezbatere politică intensă. Conservatorii au acuzat guvernul că riscă să submineze parteneriatul strategic cu Washingtonul, în timp ce liberalii și aripa progresistă a Partidului Laburist susțin că respectarea dreptului internațional și protejarea securității naționale trebuie să prevaleze. În esență, această criză nu este doar o dispută tactică privind utilizarea unor baze militare, ci un test fundamental al echilibrului dintre alianță și suveranitate. Pentru prima dată după mulți ani, Londra transmite clar că sprijinul său militar nu mai este automat, ci condiționat de legalitate, interes național și control politic propriu.

Soluția americană la opoziția britanicilor

Deși Baza de la Kogălniceanu a fost folosita ca bază de transfer al echipamentelor și oamenilor spre Afganistan acum SUA au renunțat la România. Aeroportul Internațional Sofia, cel mai mare din Bulgaria, va suspenda toate zborurile civile în două intervale scurte din timpul nopții, pe 23 și 24 februarie, permițând operarea exclusivă a aeronavelor militare. Închiderea temporară coincide cu prezența mai multor aeronave militare americane pe Aeroportul „Vasil Levski” și la baza aeriană Vrazhdebna din apropiere. Printre acestea se numără avioane de realimentare în aer Boeing KC-135R/T Stratotanker aparținând celei de-a 6-a Aripi de Realimentare Aeriană de la baza MacDill din Florida, precum și un avion de transport C-130 Hercules dislocat de la baza NATO din Rammstein, notează Novinite. În mediul online dar și în mediul de informații, au circulat speculații potrivit cărora mișcările acestor aeronave ar avea legătură cu posibile acțiuni americane vizând Iranul, pe fondul unei consolidări mai ample a prezenței aeriene și navale a SUA în Orientul Mijlociu. Potrivit datelor de monitorizare internațională, avioanele-cisternă de tip KC-135 joacă un rol esențial în extinderea razei de acțiune a aeronavelor de luptă în misiuni la distanță mare. Uite așa am mai piertut o partidă în favoare vecinilor noștri.

Șase factori care împing Statele Unite și Iranul spre un posibil război

Un conflict militar între Statele Unite și Iran nu mai este doar o ipoteză teoretică, ci o posibilitate reală, susținută de o combinație de factori politici, militari și strategici. Deși Donald Trump a încercat să negocieze un nou acord nuclear după revenirea la Casa Albă, evoluțiile recente sugerează că scenariul unei confruntări directe devine din ce în ce mai plauzibil. Orice operațiune nu ar semăna cu o acțiune limitată, ci cu o campanie militară amplă, cu implicații majore pentru Orientul Mijlociu și pentru restul mandatului prezidențial. Totuși, diplomația nu este complet exclusă. În acest context, șase factori principali explică apropierea de un potențial război.

1.    Disputa nucleară de lungă durată

Programul nuclear iranian rămâne punctul central al confruntării cu Statele Unite. După ce acordul din 2015 a fost abandonat, Trump a revenit la strategia de „presiune maximă”, combinând sancțiunile cu amenințarea forței militare pentru a forța un nou acord. După expirarea unui ultimatum american, Israelul a lovit instalații iraniene, iar SUA au atacat la rândul lor obiective nucleare subterane. Deși Trump afirmă că preferă o soluție diplomatică, acțiunile și mesajele administrației sugerează că obiectivul real ar putea depăși controlul nuclear, vizând slăbirea decisivă a regimului de la Teheran.

2.    Represiunea internă și uciderea protestatarilor

Reprimarea violentă a protestelor, soldată cu mii de morți, a amplificat tensiunile, determinând Washingtonul să avertizeze că este pregătit să intervină, în timp ce Iranul a restricționat comunicațiile și SUA și-au consolidat prezența militară în regiune pentru a menține presiunea asupra regimului.

3.    Desfășurarea masivă de forțe militare 

Trimiterea a două portavioane și a sute de aeronave în regiune a creat așteptarea globală că aceste forțe vor fi utilizate. În logica strategică, desfășurări de asemenea amploare nu sunt făcute fără o intenție reală de utilizare. Lipsa unui progres diplomatic și acumularea de capacități militare sugerează că opțiunea militară este pregătită și disponibilă. Retragerea fără acțiune ar avea costuri politice și strategice, atât pe plan intern, cât și extern.

4.    Presiunea constantă din partea Israelului

Israelul joacă un rol esențial în escaladarea tensiunilor. Guvernul de la Ierusalim pledează pentru o operațiune militară extinsă care să depășească atacurile limitate anterioare. Coordonarea strânsă dintre Washington și Tel Aviv, inclusiv în timpul negocierilor diplomatice, indică o strategie comună de presiune asupra Iranului. Planificarea militară include nu doar neutralizarea programului nuclear, ci și lovituri asupra infrastructurii militare și a structurilor de putere ale regimului.

5.    Factorul petrol și fereastra economică favorabilă

Contextul actual al pieței petroliere, caracterizat prin aprovizionare suficientă și prețuri relativ stabile, reduce riscurile economice imediate ale unui conflict, chiar dacă Strâmtoarea Ormuz rămâne un punct strategic critic pe care Iranul nu l-a blocat nici în perioade de tensiune maximă.

6.    Percepția slăbiciunii regimului iranian

Slăbirea internă și externă a regimului iranian este un factor decisiv în calculul strategic. Protestele masive, sancțiunile economice și atacurile militare anterioare au afectat stabilitatea sistemului. În plus, rețeaua regională de aliați și forțe proxi a Iranului a fost erodată în ultimii ani. Această situație poate crea percepția unei oportunități strategice pentru adversarii Iranului. Totuși, tocmai această slăbiciune poate face conflictul mai periculos, deoarece regimul ar putea considera confruntarea drept o luptă pentru supraviețuire, crescând riscul unei escaladări majore.

În ansamblu, combinația dintre impasul diplomatic, presiunea militară, dinamica regională și calculele politice interne creează un mediu volatil. Decizia finală va depinde de evaluarea costurilor și beneficiilor strategice, dar condițiile pentru un conflict sunt, în mod evident, mai prezente decât în orice alt moment din ultimii ani.

Drumul spre confruntare: Trump și opțiunea militară împotriva Iranului

Președintele Donald Trump analizează posibilitatea angajării Statelor Unite într-o nouă campanie militară împotriva Iranului, o decizie care ar putea declanșa un conflict mai lung, mai mortal și mult mai periculos decât războiul de 12 zile de anul trecut. În prezent, Pentagonul a desfășurat cea mai amplă consolidare militară americană în Orientul Mijlociu din ultimele două decenii, semnalând că Washingtonul pregătește opțiuni care depășesc simpla demonstrație de forță. Deși administrația nu a clarificat public obiectivele unei eventuale operațiuni, scenariile posibile variază de la lovituri limitate asupra instalațiilor nucleare iraniene până la o campanie extinsă care să vizeze arsenalul de rachete balistice al Teheranului. Există, de asemenea, temeri că obiectivul real ar putea depăși aceste ținte militare și ar putea include slăbirea decisivă sau chiar înlăturarea regimului iranian – o opțiune care ar transforma conflictul într-un război de schimbare a regimului, cu consecințe regionale imprevizibile și costuri umane ridicate. Trump a confirmat că ia în calcul o acțiune militară limitată ca instrument de presiune pentru a forța Iranul să accepte un nou acord. Această strategie reflectă convingerea că amenințarea credibilă cu forța poate produce concesii pe care diplomația singură nu le poate obține. Totuși, ambiguitatea care înconjoară obiectivele reale ale Washingtonului este, în sine, un factor de risc. Oficialii americani și experții avertizează că Iranul ar putea interpreta orice ofensivă condusă de SUA ca o amenințare existențială, ceea ce ar putea declanșa represalii mult mai severe decât cele observate în confruntările anterioare. În acest context, Statele Unite se află într-un moment de decizie strategică majoră. O operațiune limitată ar putea consolida poziția de negociere a Washingtonului, dar există riscul real ca o astfel de acțiune să scape de sub control și să evolueze într-un conflict regional extins, redefinind echilibrul de putere în Orientul Mijlociu și implicând Statele Unite într-un nou război cu consecințe globale.

O decizie cu consecințe istorice

Confruntarea cu Iranul reprezintă una dintre cele mai importante decizii strategice ale administrației Trump. Alegerea între diplomație, descurajare și forță militară nu va afecta doar relațiile bilaterale, ci și echilibrul global de putere. Un atac ar putea întârzia programul nuclear iranian, dar ar risca să declanșeze un conflict regional extins. Un acord diplomatic ar putea stabiliza situația, dar ar implica compromisuri politice. Menținerea status quo-ului ar evita escaladarea imediată dar ar lăsa problema nerezolvată. În toate scenariile, miza este aceeași: nu doar prevenirea proliferării nucleare, ci definirea rolului Statelor Unite într-o lume din ce în ce mai instabilă și mai fragmentată.

Post Scriptum: (necesar pentru înțelegerea momentului) Ramadanul – fereastra sacră care poate transforma un conflict militar într-o criză globală de legitimitate-Lansarea unui atac militar în timpul Ramadanului — perioada sacră care a început săptămâna aceasta și durează până la mijlocul lunii martie — riscă să amplifice dramatic tensiunile în lumea musulmană. Ramadanul din 2026 a început cel mai probabil în seara zilei de marți, 17 februarie 2026, iar prima zi de post a fost miercuri, 18 februarie 2026. Dincolo de dimensiunea strict militară, momentul ales poate avea consecințe politice și simbolice majore, galvanizând rețelele de influență ale Teheranului și generând un val de simpatie pentru Iran, chiar și în statele arabe care au relații complicate sau tensionate cu acesta. Ca să înțelegeți ce am trăit eu în acestă perioada a anului la Atlanta unde eram în vizităă, cazați la renumitul hotel Westin Peachtree Plaza și unde am participat pentru prima data în viața mea cu colegi musulmani la prima zi a Ramadamului în 1997 am să va explic în continuare. Ramadanul este mai mult decât o perioadă religioasă; este o restructurare completă a vieții sociale pentru aproximativ un sfert din populația globului. Ritmul zilnic se modifică, activitatea economică încetinește, iar viața comunitară gravitează în jurul postului, rugăciunii și meselor rituale de la apus. Moscheile devin centre de mobilizare spirituală, iar societățile musulmane intră într-o stare de coeziune colectivă rar întâlnită în restul anului. În acest context, orice intervenție militară externă capătă automat o semnificație mai profundă, fiind percepută nu doar ca o acțiune strategică, ci ca o intruziune într-un moment sacru. Am participat și eu alături de alți câțiva colegi din Europa (eram vreo 4) la un ”iftar” la invitația lui Kalid Al-Saud colonel forțele aeriene saudite un prinț/nepot la regelui din ramura regală- este una dintre figurile discrete ale establishmentului strategic saudit, oferind consultanță în domeniul securității naționale și al relațiilor militare cu Occidentul, având totodată un rol influent în Consiliul Familiei Al Saud și fiind prezent frecvent la evenimente diplomatice și militare de rang înalt, unde simbolizează continuitatea parteneriatului strategic dintre Arabia Saudită și Statele Unite) și a lui Saeed Al Rumaithi colonel in armata Emiratelor Arabe Unite (a ocupat functia de adjunct al șefului Statului Major al Forțelor Armate ale EAU). Ce este un ”iftar”? Iftar este masa de seară prin care musulmanii încheie postul zilnic în timpul lunii sfinte a Ramadanului, imediat după apusul soarelui și chemarea la rugăciunea Maghrib. Postul, care începe la răsărit, presupune abținerea de la mâncare, băutură și alte nevoi fizice pe parcursul întregii zile. Tradițional, postul este rupt cu una sau mai multe curmale și apă, urmând exemplul Profetului Mahomed. Acest gest simbolic este urmat de o masă completă, care variază în funcție de cultură, dar este adesea bogată și festivă. Au comandat o masă cu meniul tradițional. Conform tradiției, masa de Iftar nu începe cu alimente grele, deoarece stomacul a fost în repaus întreaga zi, iar introducerea bruscă a unor preparate consistente poate provoca disconfort digestiv. De aceea, ruperea postului se face treptat, permițând organismului să se adapteze. Primul pas este ruperea simbolică a postului cu trei curmale, care oferă un aport rapid de zahăr natural, fibre și energie. Acestea sunt însoțite de un pahar de apă la temperatura camerei sau de laban, un iaurt de băut ușor sărat, care ajută la rehidratate și susține digestia prin aportul de pro-biotice. După o pauză de aproximativ 10–15 minute, care permite stomacului să reia procesul digestiv, urmează o gustare ușoară și caldă. Supa de linte este unul dintre cele mai frecvente preparate, fiind hrănitoare, ușor de digerat și bogată în proteine. Aceasta a fost completată de o salată proaspătă, precum Fattoush, care conținea legume crocante, bucăți de lipie prăjită și condimente care stimulează apetitul. Felul principal a fost friptura de miel gătită lent cu orez aromatizat, migdale și muguri. Masa s-a încheiat cu deserturi tradiționale, cum ar fi clătitele umplute cu nuci sau brânză dulce și stropite cu sirop, alături de ceai de mentă sau cafea arabă, care ajută digestia. Fructele proaspete, precum pepenele sau portocalele, au contribuit la rehidratare și au oferit vitamine esențiale. Consumul lent al alimentelor este esențial, deoarece organismul are nevoie de timp pentru a transmite senzația de sațietate. Cam atâta despre masă. Dincolo de dimensiunea religioasă, Iftar are o puternică semnificație socială. Este un moment al comunității, în care familiile și prietenii se adună, iar moscheile și organizațiile caritabile oferă mese gratuite celor nevoiași, reflectând spiritul de solidaritate și generozitate care definește Ramadanul. Cu toate acestea, istoria arată că Ramadanul nu a funcționat ca o barieră reală în calea războiului. Conflictul arabo-israelian din 1973, cunoscut și ca „Războiul din Octombrie”, a fost lansat în timpul lunii sfinte, când Egiptul și Siria au atacat Israelul într-o operațiune surpriză. În anii 1980, Iranul și Irakul au desfășurat ofensive majore în timpul Ramadanului, demonstrând că imperativul strategic poate depăși constrângerile religioase chiar și în interiorul lumii musulmane. Statele Unite au adoptat aceeași logică pragmatică după atacurile din 11 septembrie 2001, continuând bombardamentele asupra Afganistanului în timpul Ramadanului, în ciuda avertismentelor venite din partea liderilor musulmani, inclusiv președintele Pakistanului, Pervez Musharraf, care a avertizat că astfel de acțiuni vor avea consecințe negative în întreaga lume islamică. Secretarul Apărării de atunci, Donald Rumsfeld, a sintetizat această realitate într-o formulare directă: războaiele au continuat în mod constant pe parcursul Ramadanului, indiferent de sensibilitățile religioase. Totuși, liderii americani au recunoscut în mod tradițional importanța politică și simbolică a lunii sfinte, organizând anual iftaruri la Casa Albă încă din anii 1990, ca parte a unui efort de recunoaștere a comunității musulmane. În timp, aceste evenimente au devenit mai mult decât simple gesturi simbolice, transformându-se în instrumente de comunicare politică și diplomație culturală. Această dimensiune a devenit evidentă în 2024, când criza umanitară din Gaza a determinat lideri musulmani americani proeminenți să boicoteze iftarul organizat de președintele Joe Biden, transformând o tradiție civică într-un act de protest politic. Sub administrația Trump, iftarul de la Casa Albă din 2025 a avut o altă natură, concentrându-se mai mult pe diplomația cu state musulmane decât pe dialogul intern, semnalând o schimbare de priorități. În paralel, China a demonstrat o înțelegere strategică mult mai sofisticată a semnificației Ramadanului. Beijingul a folosit această perioadă pentru a-și consolida relațiile cu statele musulmane prin diplomație culturală, întâlniri de nivel înalt și gesturi simbolice atent calibrate. Această abordare a contribuit la neutralizarea criticilor venite din partea lumii islamice privind tratamentul minorității uigure și a culminat cu medierea istorică a reconcilierii dintre Arabia Saudită și Iran în 2023 — negocieri care au fost sincronizate deliberat cu perioada Ramadanului pentru a maximiza impactul simbolic și politic. În acest context, momentul convocării Consiliului Păcii de către Donald Trump, pe 19 februarie, chiar la începutul Ramadanului, a fost interpretat ca o mișcare strategică riscantă. Deși au participat oficiali din mai multe state musulmane, absența unor lideri-cheie a reflectat sensibilitatea momentului și dificultatea de a separa diplomația de calendarul religios. În esență, Ramadanul nu oprește războaiele — dar le transformă semnificația. O ofensivă lansată în această perioadă nu este percepută doar ca o acțiune militară, ci ca un act încărcat simbolic, capabil să redefinească percepțiile, să mobilizeze opinii publice și să redeseneze alianțe. Pentru orice putere implicată într-un conflict cu implicații în lumea musulmană, alegerea acestui moment poate face diferența dintre o operațiune tactică limitată și declanșarea unei reacții geopolitice mult mai ample și mai greu de controlat.