Oraşul altuia

Nu observ vreo lumină nici pe feţele tinere, nici pe cele brăzdate de riduri.           

Cobor din autobuz la Potcoava şi o iau spre faleză, la „Valuri". Acolo mi-am dat întâlnire cu Stejaru să bem o bere. Am timp berechet să ajung. Mă uit la clădirile din jur. Ceva mă apasă. Ridic privirea şi înregistrez tot felul de nume: „Magazin de saltele", „Golden Chicken", „Marelbo", „Diana Shopping", „Kripton Biliard" „Magazin Mixt", „Ecotermica"... Sunt buticuri crescute ca nişte tumori la parterul blocurilor. Parcă cineva a ştiut că mă întorc şi, ca să-şi bată joc de amintirile mele, a montat la repezeală acest decor, perfect ca să mă bage în depresie. Nu am curajul să mă apropii de buticul „Haos" (cosmetice şi gablonţuri), să împing cât mă ţin puterile această butaforie oribilă (poate aş mai găsi nişte trecători buimaci ca mine, dispuşi să împingă) şi să descopăr ceea ce caut: oraşul meu. Încerc să-mi alung nostalgia: poate că o rafală de vânt o să doboare decorul ăsta sordid şi am să strig victorios, iată, ăsta e oraşul meu! Al meu!

Privesc oamenii de pe stradă. Apăsarea îmi creşte. Au feţele căzute. Poate că şi eu am o faţă căzută şi, cu faţa asta, trec pe lângă cei căzuţi, obosiţi şi striviţi de neîmpliniri. Nu observ vreo lumină nici pe feţele tinere, nici pe cele brăzdate de riduri. Oraşul a decăzut. Combinatul Siderurgic moare pe mâna indienilor, Şantierul Naval se zbate în plasele olandezilor, iar Uzina de Cuie şi Lanţuri, Apollo, Fusu şi toate celelalte fabrici şi uzine, mândria industriei socialiste, au fost rase de pe faţa pământului de furia oarbă a „proiectelor imobiliare", încropite în anii din urmă. Dar furia imobiliară s-a potolit şi au rămas nişte ruine de lux, ca într-un blestem. Blestemul lui Ceauşescu? Nu! Este blestemul celor care au muncit în acele fabrici şi uzine. „Carnea de tun" a socialismului a blestemat tunurile imobiliare ale capitalismului. Bun blestem!

Caut o mutră cunoscută: un prieten, un fost coleg de liceu, un vecin, o fostă iubită (poftim, la asta mi-e gândul acum, la femei!) sau un fost profesor din facultate, măcar cel care m-a picat de trei ori la examenul de „tratamente termice"! Să-i sar înainte, să-i strâng mâna, eu sunt!, mă mai ţii minte?, uită-te la mine, sunt Petre Barbu, m-am întors după 25 de ani, nu victorios şi nici plin de merite, dar m-am întors ca să vă salvez din oraşul ăsta! Unde, dracu', v-aţi ascuns? - îmi vine să strig. Şi iarăşi am cumplita senzaţie că am ajuns pe o scenă plină de figuranţi, plătiţi cu ora ca să se mişte în jurul meu, să-mi dea senzaţia de viaţă şi să mă păcălească, pentru ca să nu găsesc ceea ce caut. Îmi vine să-l iau la rost pe primul individ care-mi iese în cale: tu cine eşti?, ia spune-mi, eşti cumnat cu Dorel sau văr de-al doilea cu Dragoş? Care Dorel, care Dragoş? Prietenii mei din liceu! Dorel şi mai cum?... La naiba cu Dorel, că i-am uitat numele de familie! Şi nici nu l-aş mai recunoaşte acum printre atâţia figuranţi.

Ajung pe faleză, la Dunăre. Şi Dunărea asta, şi Stejaru care întârzie! Dacă n-ar exista întâlnirea cu Stejaru la bere, aş lua primul microbuz şi aş pleca... Îl sun pe mobil: „Băi, Stejaru, ce dracu' faci? Am bătut 230 de kilometri ca să te aştept în oraş..." Care oraş? Ăsta nu mai este oraşul meu.

Petre Barbu este senior editor ''Adevărul''