Negaţionism: 11 septembrie n-a existat!
0Dintre toate formele de defulare a frustrărilor (ca să nu zic: „haterism“), negaţionismul este cea pe care o înţeleg cel mai puţin. Oameni care neagă atentatele de la 11 septembrie. Oameni care neagă Holocaustul. Oameni care neagă Gulag-ul (sau îl compară: şi spun că n-a fost aşa rău ca Holocaust-ul). Oameni care neagă genocidul armean.
Oameni care neagă foametea din Ucraina. Oameni care neagă foametea din China. Oameni care neagă masacrele din Cambogia, Rwanda sau Somalia, din Sudan şi Congo. Oameni care neagă infanticidurile moderne.
Care sunt mecanismele acestui negaţionism? Vrem să spunem că abominaţiile nu s-au întâmplat - ca să trăim cu conştiinţa împăcată? Vrem să spunem că, dacă recunoaştem abominaţiile, le dăm "apă la moară" unora care vor să pozeze în victime? Vrem să spunem că avem o agendă politică de urmat şi că, dacă "implantăm" a doua oară aceleaşi ideologii criminale, rezultatul va fi, a doua oară, diferit?
Ok, ultima variantă e cea pe care cel puţin o pot înţelege (deşi, da, rezultatul va fi diferit: va fi mai rău, vor muri şi mai mulţi oameni - şi, de regulă, pionierii ideologici mor primii, când vine la putere regimul pentru care au luptat). Însă, negând ororile, ceea ce vrem să spunem, în fond, nu este tocmai: sunt gata să mă fac părtaş la ele, să pun şi eu umărul ca să facem chestia asta din nou?