Muncitor şi procuror: istoria României recente în 666 de cuvinte

În România nu a existat dizidenţă. Aici au existat doar cîţiva dizidenţi autentici şi o armată imensă de „dizidenţi impostori” şi luptători anticomunişti postfactum. În mediul intelctual nu prea au existat cîini de pază ci doar căţei de companie, căţei de curte. Asta e tradiţe mai veche. Care se repetă: stăpînii se schimbă, căţeii rămîn.

Îi cunoaştem bine pe cei cîiţiva dizidenţi din mediul intelectual. Sînt mai puţini decît degetele de la o mînă. Însă puţină lume cunoaşte dizidenţa din mediul muncitoresc. Ea a fost una mult mai importantă pe care „elita“ o ascunde voit: istoria nu-i prea iubeşte. E tăcere în jurul lor.

Aşa a fost Iulius Filip: muncitor, dizident şi deţinut politic.

Iulius Filip s-a declarat de partea minerilor participanţi la Greva minerilor din Valea Jiului din 1977. O da, au fost şi greve.

Iulius Filip a trimis în 1981 la CC al PCR un pamflet adresat lui Nicolae Ceauşescu, intitulat „Vis şi speranţă“.

Iulius Filip a trimis în Polonia (1981) o scrisoare de sprijin către Congresul sindicatului Solidaritatea cu mesajul „Dorim succes deplin primului congres al unui sindicat liber din ţările socialiste“, semnând „muncitorul român Iulius Filip, Atelierele CFR 16 Februarie Cluj“ (wiki). A fost citită la Congresul Solidariotatea şi la Europa Liberă.

Iulius Filip a fost condamnat la cinci ani şi patru luni, pedeapsă pe care a executat-o în închisorile din Cluj, Bucureşti, Jilava şi Aiud.

Iulius Filip a pierdut tot: libertate, job şi ţară. A fost exilat. S-a întors în ţară după 97 fără onoruri, fără recunoştinţă, fără privilegii. S-a întors să-şi îngrijească părinţii bolnavi şi să-i îngroape. O modestie greu de găsit în România. A pierdut tot, dar şi-a cîştigat libertatea şi demnitatea.

Paralel de viaţa acestui om exemplar a trăit un procuror care la un moment dat s-a intersectat cu eroul nostru: i-a refuzat cererea de eliberare unui om închis pe nedrept. Procurorul îşi făcea bine treaba: era parte a „banalităţii răului“. Cum se spune: aşa erau vremurile. Sau şi mai dur: nu avea de ales.

Acel procuror care „nu a avut de ales“ şi „s-a supus vremurilor“ nu e nimeni altul decît Augustin Lazăr, procurorul general actual al României, mare luptător împotriva „ciumii roşii“. Alte vremuri, alte cerinţe.

Rezultatul e vizibil: unul pierde tot, altul a cîştigă tot. Nu parţial, nu negociabil şi distributiv, ci tot. Eroul pozitiv e aruncat la coşul de gunoi al istoriei, iar celălalt, eroul negativ, cîştigă tot. E emblematic pentru „epoca de tranziţie“.

Şi mai e ceva foarte interesant: „lumea bună“ care vrea să te bage la puşcărie pe 10 ani doar pentru că răsfoieşti o carte marxistă sau simpatizezi şi vrei drepturi pentru muncitori e gata să te linşeze doar pentru că pui în discuţie (im)postura morală a procurorului Lazăr.

Adică Iulius Filip dacă ar face azi ce a făcut în anii 80 ar fi băgat din nou la puşcărie, iar Lazăr ar rămîne la locul lui, la putere, mereu, pentru eternitate.

Important e că procurorul e sub flamura luptei împotriva „ciumii roşii“. Despre ce este vorba aici? Despre dreptate sau despre impostură politică crasă?

Vorba unui amic: Culmea anticomunismului: Să fii erou al luptei împotriva „ciumei roşie“ post-dictatură, după ce în timpul dictaturii ai contribuit explicit la ţinerea la bulău a unuia dintre puţinii dizindenţi anticomunişti.

Adică anticomunismul la noi este nu o încercare de a face dreptate unor oameni ci o banală bîtă ideologică şi politică, un instrument de preluare a puterii.

Avea dreptate Dovlatov: după comunişti cel mai mult îi dispreţuiesc pe anticomunişti. Aş mai adăuga doar: nicăieri la noi nu s-a conservat mai bine comunismul, ceauşismul şi gîndirea totalitară aşa cum s-a conservat în mediul anticomunist.

Ce aş mai spune? Aşa au fost, aşa sînt vremurile? Nu am avut de ales? Nu avem de ales?

Bătrînul îmi spunea că la intrarea în Iad există un citat scris mare: Nu există alegere! De fapt, Iadul asta înseamnă: să ne minţim, să fim convinşi că nu există alegere, alternativă. Alegere există întotdeauna. Alternativă există la orice. Pînă şi Iadul are alternativă. Chiar şi Iadul politic spre care ne îndreptăm cu mare viteză...

PS: Nu judec pe nimeni, încerc doar să înţeleg. În cazul lui Lazăr nu am instrumente să verific: procurorul spune că nu se pronunţă: „Nu pot confirma aspecte concrete“. Tăcerea înseamnă încuviinţare. Mi se pare însă emblematică această situaţie de impostură politică generală în care ne aflăm.