Mondenităţi cu hitlerişti

Cum ieşi din sala de lectură nr. 1 a BAR (Biblioteca Academiei Române), pe Stânga, stă căruciorul folosit de ajutoarea celei de la catedră pentru a aduce din Depozit, şi a duce la cititori cărţile comandate.

Fişa completată de tine e pusă într-un soi de lift de mici dimensiuni, dintre cele folosite la restaurante pentru urcarea mâncărurilor de la bucătăria aflată dedesubt la sala de mese, situată deasupra. Când cutia a ajuns la etajul care găzduieşte cartea comandată, depozitara ia fişa, caută cartea cerută, luându-se exclusiv după cotă (deseori, te trezeşti cu o carte despre uleiul de ricin în locul unui volum din Goethe, tipărit cu înflorituri), o pune în cutiuţa liftului, apasă butonul unei sonerii, soneria dă jos un semnal scurt, clasic, liftul ajunge la parter, vine manipulanta, ia cartea, o pune pe căruţ, lângă altele, şi o aduce la masa comanditarului.

Pe cele două alei din sala de lectură, căruciorul e împins solemn-alene de manipulantă, străină la modul absolut de titlurile care-i stau în faţă.

Am zis şi am mai scris că, tânăr fiind şi nu bătrân, ca acum, m-aş fi angajat aici, la BAR, ca împingător de cărucior. Din doar citirea titlurilor de cărţi din cărucior  aş fi devenit mai cult  cu un centimetru. Dacă  mai şi răsfoiam cărţile, eram cult de-a binelea.

După ce sunt predate înapoi de cititori, cărţile sunt puse pe căruciorul parcat pe stânga, cum ieşi din Bibliotecă.

De multe ori, când ies din Sală, mă abat pe la cărucior. Iau câte o carte, îi citesc titlul, mă uimesc (ia te uită, cineva s-a trudit să cerceteze Istoria manşetei de la pantalonii de damă!) şi o pun la loc, de fiecare dată încercând tristeţea că două lucruri pe lume nu se poate. Să le iubeşti pe toate (femeile) şi să le citeşte pe toate (cărţile).

Acum, mai nou, mă opresc şi dintr-un interes practic. Pentru cristoiublog.ro am nevoie de cărţi şi publicaţii cu fotografii ce pot fi scandate în vederea publicării la rubrica Documente.

Mânat de acest interes, am descoperit că-n anii campaniei din Est apărea la noi revista de mondenităţi „Tout Bucharest“. De fapt, continua să apară (în limba franceză) din anii dictaturii carliste. Fără a-şi schimba preocupările – mondenităţi din politică şi diplomaţie – revista se desfăta cu fotografii şi texte despre viaţa de familie a lui Ribbentrop, Goering, Mussolini, Killinger.

Azi dacă ar apărea, revista ar fi demascată ca proclamând Cultul demnitarilor hitlerişti. În realitate, revistă de mondenităţi, „Tout Bucharest“ nu face altceva decât să abordeze lumea înaltă din Bucureşti, fără a ţine cont de politică.

Şi cum la vremea respectivă, Lumea Înaltă însemna demnitarii unei Germanii cu care România avea un Parteneriat strategic, era de la sine înţeles că „Tout Bucharest“ să se intereseze de mondenităţi din lumea demnitarilor hitlerişti.

Sunt tare curios să ştiu dacă o astfel de revistă a apărut şi după 23 august 1944. Dacă da, se va fi ocupat ea de familiile noilor stăpâni, nomeklaturiştii sovietici? Va fi reprodus ea fotografii ale lui Lavrenti Beria jucându-se cu copii sau a lui Andrei Vişinski îmbrăţişându-şi nevasta?