Ministrul Culturii, bolnavii de SIDA şi închisoarea numită România
0Te doare mintea când stai şi asculţi ce idei debitează politicienii români. La fel ca în cazul Roşiei Montane, unii dintre ei ar trebui să primească un fel de aviz înainte de a deschide gura. Ar fi spre binele lor.
Ieri, ministrul Culturii, cel care îi numea fascişti pe protestatarii anti-Roşia Montană care i-au rupt oglinda retrovizoare a maşinii, a avut el însuşi un discurs de veritabil fascist, în faţa căruia cred că şi Mussolini, dacă l-ar fi auzit, şi-ar fi pus mâinile la urechi.
La dezbaterile pe bugetul 2014, m-a frapat, m-a cutremurat cu adevărat următorul lucru. Credeţi-mă, nu vreau să par cinic în faţa dumneavoastră, cu tot respectul pentru respectiva categorie de concetăţeni ai noştri. Bugetul, programul naţional pentru prevenirea şi tratarea HIV/SIDA este jumătate ca buget din toate programele Ministerului Culturii. Deci, ai Ministerul Culturii şi programul naţional de combatere şi tratament HIV/SIDA. Jumătate. Unu la doi. După părerea mea, nu suntem în Africa de Sud. Nu sunt milioane de concetăţeni afectaţi de acest hidos flagel al epocii noastre. Nu înţeleg, eu personal. Am fost cutremurat când mi-am dat seama câte Festivaluri «Shakespeare» sau cât de amplu am putea face evenimentul, Festivalul «Shakespeare» de la Craiova, dacă nu am avea acel program sau dacă acel program ar fi la jumătate“, a spus ministrul Barbu
Domnule ministru, ma cutremur! Mă cutremur, în naivitatea şi prostia mea, cum de aţi fost votat! Mă cutremur că trăiesc în această ţară şi dumneata eşti ÎNCĂ ministrul Culturii. Mă cutremur de parcă aş fi în epicentrul unui cutremur de 8 grade. Domnu' ministru, în România nu sunt milioane de bolnavi de SIDA. Dar hai să îţi spun o poveste scurtă.
În România, trăiesc 10.000 de persoane infectate cu virusul HIV. Unii dintre aceşti bolnavi provin din orfelinatele care, în perioada 1987 - 1990, erau nişte lagăre în miniatură. Atunci ne aflam în plin proces ceauşist de sporire a natalităţii. Copiii condamnaţi să ajungă la orfelinate nimereau în nişte locuri sinistre, supraaglomerate şi lipsite de condiţii elementare de viaţă. Asistenţa medicală era la pământ şi, din lipsa hranei, mulţi dintre copii erau subnutriţi. Tratamentele parentale erau administrate de asistente cu seringi de sticlă care se sterilizau de miliarde de ori şi erau folosite de tot atâtea ori iar copiilor subnutriţi sau anemici li se mai făceau şi microtransfuzii cu sânge netestat.
O altă categorie de bolnavi de SIDA sau de purtători ai virusului HIV sunt consumatorii de droguri. Anul acesta, peste 10.000 de consumatori de droguri au rămas fără serviciile de reducere a riscurilor pentru prevenirea infectării cu HIV sau hepatită. În plus, îmi mai amintesc că, în perioada 2010 - 2011, au fost luni bune în care Ministerul Sănătăţii nu a mai alocat fonduri pentru tratamentele celor care au HIV/SIDA.
Cum poate, pentru numele lui Dumnezeu, un ministru, să rostească o aşa enormitate şi după câteva momente să spună că a fost o declaraţie nefericită? Cum??? În vară, acest ministru spunea că se îndoieşte de utilitatea Festivalului Enescu. Acum s-a gândit, brusc, că vrea Shakespeare.
"Festivalul George Enescu - e ceva absolut fabulos, devizul este însă pe măsură. Aproape ca îmi vine greu să vorbesc despre festival, unde ministerul e sponsor, nu organizator. Membrii Guvernului sunt conştienţi de vizibilitatea pe care o aduce Festivalul, deci trebuie să cântărim avantajele pe care le aduce, brandul de ţară, în acelaşi timp costă foarte mult, comparativ cu un kilometru de autostradă e cam acolo"
Sincer, mă încearcă un dezgust profund. Mă uit la România acestor zile şi constat din ce în ce mai des că asta nu mai este ţara mea. Şi nici a voastră. Este altceva, este o chestie amară ca fierea, hidoasă, urâtă, deformată, lipsită de demnitate, lălâie şi balcâză. De multe ori mă simt ca un întemniţat pe nedrept, judecat greşit, fără nicio speranţă de salvare. Mă simt ca un pasager, iar, la volanul maşinii, şoferul este trotilat. Accidentul este inevitabil. Aşa mă simt eu, ca cetăţean al acestei ţări, în România. Mă simt în fiecare secundă jignit, pe nedrept! De vreo două luni, la iniţiativa unui prieten, la sfârşitul zilei, stau să mă gândesc, de curiozitate, la trei lucruri frumoase pe care le-am citit sau le-am văzut în România. Rar am reuşit să găsesc măcar unul.
Domnule Barbu, este ceva absolut fabulos atunci când apari pe micul ecran. De regulă, pur şi simplu schimb postul. Dar de data asta te-am prins! Şi pentru că vine Crăciunul şi o să ajungi în faţa unui brad, o să-ţi pui o dorinţă. Îţi sugerez eu la ce ar trebui să te gândeşti: să capeţi, măcar pentru o secundă, sentimentul ruşinii. Poate atunci ai demisiona.