Măştile
0Ai întârziat. Trânteşti uşa microbuzului. Îl suni: Ajung în trei minute! „Te-am văzut! Ridic o sacoşă ca să ne vezi!“ Da, v-am văzut! – îi confirmi. Aiurea! La cât de chior eşti, ai văzut ceva alb care s-a mişcat departe, pe Calea Domnească.
Ajungi în faţa Teatrului Dramatic. Unde-s ăştia, dom’le? De pe trotuarul de vizavi simţi că te fixează cineva. O pereche de doi mărunţei, ea şi el, care se ţin de mână. Ce naiba se holbează la tine? Ea îţi face din mână. Îi recunoşti fluturarea de mână. Doamne, ei sunt!
Traversezi strada. Ea te îmbrăţişează. Îţi strigă numele ca să audă toată strada. Are părul obosit şi o faţă ridată, săpată cu dalta. Parcă e o mască. El îşi mută trei sacoşe dintr-o mână în alta, şi-ţi strânge mâna. Te uiţi în ochii lui. Parcă nu sunt ochii lui! Poartă un fes de lână tras pe frunte şi un palton cam ponosit – după gustul tău. Are o faţă poroasă şi roşie. Să fie cumva bolnav?
Tu le arăţi barul din apropiere: Mergem să bem! Sunteţi invitaţii mei! Am o oră şi zece minute până îmi pleacă trenul. Ei te urmează. Vă aşezaţi la masă. El te studiază: „Ce chică ţi-ai lăsat!“. Ea se hlizeşte: „Ca să compenseze începutul de chelie!“. Asta e problema voastră, chica mea? Nu vedeţi cum merg maşinile în oraşul ăsta, ca după mort! E un oraş mort! – strigi ca să te audă şi chelneriţa. „Oraşul în care ai trăit şi tu!“, zice ea.
Vorbiţi despre slujbele voastre. Sunteţi frustraţi. Depresia? E grea. Sănătatea? Merge.
El ia o votcă, ea o bere, tu o limonadă şi-o cafea. „Fără alcool?“ – se miră el. N-ai chef să bei în miezul zilei. „Nu-ţi mai place să bei cu noi“ – te înţeapă ea. Te uiţi la ei, speriat să nu-ţi simtă stânjeneala. Ei vorbesc repede, amestecă ideile, îşi încalecă vorbele, râd, te întrerup... Băi, voi nu mai ştiţi să vorbiţi? Comunicarea ţine de educaţie! – le-o trânteşti. „Nu avem educaţia de a ne controla emoţiile“, zice el. Apoi, ei încep să turuie despre cele două fete ale lor, una e studentă, ma-măăă, ce mare a crescut! – te minunezi cu ochii pe ceas: 45 de minute.
El se duce la toaletă. Te uiţi la ea şi ea aşteaptă să-i spui ceva. Eşti fericită? Asta îţi vine în minte. Tu erai fericit când o ţineai de mână în faţa Teatrului Dramatic. Îţi aminteşti? Şi ea se uita aşa, aiurea, pe stradă, dar te aştepta pe sub gene. Te aştepta s-o săruţi. Şi tu nu întârziai s-o săruţi. „Îţi doresc din suflet să fii binecuvântat!“ – zice ea şi îţi strânge mâna. Îi simţi strânsoarea. Apoi n-o mai simţi. Mai bine că n-ai întrebat-o despre fericire.
El se întoarce. Vorbiţi despre cărţi şi filme. Mai sunt 20 de minute. Ea se duce la toaletă. Îmi pare rău că ne vedem aşa în fugă! După atâţia ani...! – te scuzi. „E mai bine aşa!“ – zice el. Vorbiţi despre slujbele voastre. Sunteţi frustraţi. Depresia? E grea. Sănătatea? Merge. Ai putea să-l întrebi despre... Ea se aşază la masă.
Te uţi la ceas. Gata, trebuie să fugi la gară! „Te conducem!“ – se oferă ea. Altă treabă nu aveţi? – îi retezi elanul. Vă îmbrăţişaţi. Îşi schimbă sacoşele între ei. Se prind de mână. Îţi fac semn, pa! Ei traversează strada, spre teatru. Îţi vine să fugi după ei, să-i întorci, să tragi de măştile lor, de costumele lor ponosite, m-aţi păcălit, sunteţi nişte actori plătiţi cu ora!
Îţi pipăi chica. Să ţi-o tai, e părul tău, nu-i perucă!