Măi, Oprea! Măi, criminalilor, cum să vă mai vorbim ca să nu ne mai ucideţi?

Îţi vine să verşi? E bine. Nu, nu te speria! Nu ai nimic greşit în tine, nu eşti bolnav, nu te grăbi să-nghiţi pastile. Eşti om. Atât. Eşti încă om. Nu-s mulţi ca tine, deşi tu speri ca prostul să mai fie şi alţii aşa. Să le vină să verse şi lor în toiul nopţii, când îi trezeşte scârba.

Sau dimineaţa, când sila-i peste tot, în fiecare gând, dar mai ales în ăla care-ţi şopteşte că, aşa om cum eşti tu, mai bine, poate, n-ai mai exista. Ce naiba să caute un om prin lumea asta? Aşa, doar ca să-i fie silă? Doar ca să vrea să nu se mai trezească? Doar să se uite-n jur şi să se-ntrebe ce-o fi defect în viaţa lui, în lumea lui, în ţara lui, în care speră să mai fie şi alţi oameni?

M-am tot gândit la ziua de luni. A fost o zi neagră. Numai tâmpiţii nu au putut fi revoltaţi. Doar nişte imbecili ar mai putea să treacă, în linişte, peste o zi ca cea de luni. Am asistat la un dezmăţ naţional făcut de 73 de criminali în serie, ajunşi, din cauza unor nebuni, a unor proşti, a unor nimeni, în Senatul României. Am văzut cum 73 de nemernici, toţi, absolut toţi nişte scursuri umane, nişte analfabeţi, nişte penali specializaţi în furat bani şi distrus vieţi, ne-au ucis ţara. A fost o zi în care armata asta de 73 de asasini ne-a luat ţara-n mâini, a sugrumat-o, a trântit-o la pământ şi a trecut peste ea strivind-o în picioare. Aşa a fost ziua de luni. 

A fost o zi în care cei 73 de nemernici din Senat l-au scăpat de judecată pe generalul interlopilor Gabriel Oprea. O zi în care o crimă, cea a poliţistului Bogdan Gigină, nu poate fi judecată în ţara asta. În ţara asta a noastră în care, de un sfert de veac, urlăm pe la toate colţurile, ne văităm pe unde apucăm, ne dăm cu capul de toţi pereţii Facebookului că vrem democraţie, că vrem dreptate, că vrem justiţie. A fost o zi în care 73 de indivizi oarecare au decis că ei sunt judecătorii absoluţi ai poporului. Că singurul proces pentru această moarte, de care unul din haita lor e de vină, e simplu, cu nişte bile aruncate, pe ascuns, în două urne. 

A fost o zi în care cei 73 de ticăloşi au decis că sunt mai presus decât oricare dintre noi, milioanele de fraieri care muncim ca să le plătim lor salariile, ca să aibă ei ce fura. A fost o zi în care legile au fost ei. A fost o zi în care absolut toţi aleşii din Parlamentul României, toţi, fără nicio excepţie, au stabilit că pot să ne fure, că pot să ne mintă, că pot să ne umilească, să ne ucidă fără să răspundă niciunul dintre ei, niciodată, în faţa nimănui.

A fost o zi în care părinţii poliţistului Bogdan Gigină au fost umiliţi, încă o dată, de nemernicii care ne conduc ţara. O zi în care mama şi tatăl lui Bogdan au fost schingiuiţi în văzul tuturor, lăsaţi şi fără ultima speranţă, cea în dreptate, au fost băgaţi în pământ, definitiv, sufleteşte, lângă copilul lor. A fost o zi în care soţia lui Bogdan… chiar aşa, ţi-o poţi imagina? Biata de ea! Eu n-am puterea asta.

A fost o zi în care cei 73 de nenorociţi din Senat au scuipat pe sute de mii de oameni ieşiţi în stradă, acum un an, în toată ţara, sătui de atâtea crime, sătui de jafuri, sătui de corupţie, sătui de prea multă bătaie de joc. A fost o zi în care nici moartea lui Bogdan Gigină, nici Colectiv, nici toate visurile noastre că vom schimba ceva în bine după atâtea tragedii n-au mai contat.

A fost o zi în care infractorul Gabriel Oprea ne-a explicat, asemenea unui judecător psihopat, ajuns printre noi, ca un blestem, din nişte lumi bolnave, că trei gropi au fost de vină pentru moartea bietului poliţist. A fost o zi în care acelaşi Oprea, laşul care şi-a tras stele de general, n-a avut bărbăţia să-şi demonstreze nevinovăţia în faţa legii. Ci a ales să se pitească în spatele altor infractori la fel ca el. A fost o zi în care acelaşi Oprea, salvat de haita lui, ne-a explicat că seara în care a murit Bogdan Gigină a fost un coşmar pentru el. Un coşmar pentru EL! Ce mizerabil!

Luni a fost o zi a umilinţei. O zi în care Liviu Dragnea, şeful tuturor mafioţilor din PSD, ciuma acestei ţări, ne-a sugrumat, la rândul lui, toate speranţele că ne mai putem face ţara bine. O zi în care Dragnea, condamnatul la puşcărie pentru furt de voturi, şeful tuturor baronilor locali pe care îi vedem înfundând puşcăriile după ce ne-au jefuit ţara, ne-a dat lecţii despre cum trebuie condusă România. A fost o zi în care acelaşi Dragnea, în aplauzele tuturor distruşilor din Parlamentul României, a explicat unui Guvern de Oameni că ţara asta nu-i condusă bine. Normal, nu e condusă aşa cum ştie Dragnea, cu hoţi şi mafioţi.

A fost o zi în care am înţeles, cu o spaimă îngrozitoare, că viaţa noastră, că toate visurile noastre, că toate planurile minunate pe care ni le facem pentru copiii noştri, că toate gândurile de a ne fi mai bine, de a mişca lucrurile măcar un pas mai în faţă, că viitorul, ah, viitorul!, nostru, nebunia aia despre care vorbim cu atâta speranţă, sunt duse la groapă, zi după zi, de-o şleahtă de golani.

A fost o zi în care am înţeles că totul e, acum, pe viaţă şi pe moarte. Că singura noastră şansă e să luptăm cu ei, cu mafioţii din Parlament, până la ultima picătură de sânge, până la ultima fărâmă de energie, până la ultimul fir de dreptate de care ne putem agăţa. Am înţeles că singura noastră şansă e să ieşim în stradă de câte ori e nevoie, să stăm acolo atât cât e nevoie. Am înţeles că, oricât ni s-ar părea nouă că un singur vot nu contează, dacă nu mergem la vot, dacă nu alegem nişte Oameni, nu nişte infractori, suntem părtaşi la toate crimele lor. Am înţeles că, dacă stăm acum pe margine, murim.

Îţi vine să verşi? Ştiu, şi mie. Suntem bine. Încă vedem marginea aia a prăpastiei de sub noi.