Literatura schimbării. O schiţă polemică oarecum (I)

Când mintea-mi zburdă lovită de demonul fanteziei, şi mă gândesc la patria mea din comunism, văd şi o turmă de porci care pasc ciudat iarba fragedă a unei pajişti de lângă un oraş cunoscut, cu fabrici, cu uzine, departe sat. E o iarbă mânioasă, ce plesneşte când o calci. Îşi trage seva dintr-un strat adânc.

Porcii, liniştiţi, puternici. Au slănină albastră care face minuni. O mănâncă cei care sunt şefi ca să fie nemuritori. Muşchii de la pulpe sunt voluminoşi şi dulci. Poporul hămesit, cu mintea golită până la fund, umplută ochi, a câta oară?!, cu pofta de-a trăi, rup jumări în minte de pe oasele lungi şi cântă. O rouă a celor abia născuţi le licăreşte în priviri. E vremea nebună a schimbării.

Dar cred că aceste imagini sunt valabile pentru anii 70. Anii buni.

Mi-l amintesc pe Ceauşescu încă tânăr, rumen, cu gura plină de buze, strălucind de grăsime. Mânca slănină aceea inventată de sovietici. Al-bas-tră!, ce bine sună. Secretul a fost descris mai târziu de scriitorii tineri ruşi, mai curajoşi. Suprarealişti, nebuni.

Începând cu anii '80, România arăta ca o vită pentru muncă şi carne. Oasele mari şi grele se tot duc în sus. Carnea urcă greu. Vita e plină hăuri, de caverne. Oameni înarmaţi până-n dinţi stau cu tunurile pe ea.

După revoluţie, vita asta bolnavă va fi valorificată. Revine în forţă mitul mamei trădătoare. O vor jupui de vie. Carnea bună, dar puţină, va fi transformată în dolari noi-nouţi. Oasele, coarnele, părul au mers la un fel de chinezi, pentru supa lor. Fii patriei au rămas orfani.

Patria e ţoapă, cântă sonate la acordeon, e bătrână, ţicnită, votează cu cei urâţi şi străini.

Gata!, mi-am amăgit pofta de fantezie.

Să fim serioşi, cât de cât, cum se spune! Hai! Totuşi, aş încerca să explic această viziune şocantă. Ce s-a schimbat după '90, în realitate, în literatură? 

*

A fost odată în literatura noastră un mit al schimbării, poate cel mai popular, cel al răscoalei. Bine tratat de clasici.

Apar secvenţe, în stil realist, în manieră naturalistă, la Nicolae Filimon, şi în ciclul Comăneştilor, la Duiliu Zamfirescu. Romanul „Răscoala” a lui Rebreanu vine cu o structură nouă, s-a spus, de frescă socială. Imaginile se desfac şi se tot desfac din acea încremenire milenară. Avem apoi o mulţime de detalii, unele chiar fiziologice, prea îndrăzneţe, despre schimbare în lumea profundă. Încremenirea acestei lumi fascinează intelectualul român, în raport cu reactivitatea lui. Gândirea asociativă, cu un imaginar biblic dar şi profan, occidental, se pliază spectaculos pe omul pădurii, al câmpiei, unul de lut. Satul a fost luminat blând de romanticii sentimentali, cu o chimie estetică dubioasă. Tradiţionaliştii au limba lor, fantastică şi miraculoasă, vorbind despre o lume crudă şi sălbatică însă.

Limba lui Rebreanu, cu o forţă stranie în „Ion”, nu poate fi folosită pentru oraş. Seamănă cu lui Władysław Reymont, cel cu „Ţăranii”, primul polonez care a luat premiul Nobel.

 Marin Preda arată că este incomodat de alte medii, dar în „Moromeţii” regăseşte, în plin comunism, satul luminos, uscat la sânge în Câmpia Dunării. Nemişcarea din preajma războiului dă nota acelei narări. Oraşul, la nivelul viziunii narative de primă mână, rămâne necucerit până târziu. Avem crâmpeie de modernitate vie, diversă, la autenticiştii interbelici.

Din istoria pură, prin contagiune, cred, cu zona Europei centrale, ne-a venit ideea de război social. Acolo, schimbarea are aspect de fenomen nimicitor, ca-n evenimentele de fundal la Eco. O apocalipsă socială ne-ar fi făcut să scăpăm de multe obsesii naţionaliste, a unei latinităţi ce se duce spre Est. Am fi căutat o altă lume în imaginar. Am imaginea expresionistă a lui Gheorghe Doja, pe tronul de fier înroşit, seamănă cu cea a ereticului Jan Hus, ars în piaţa publică la Praga, cu o sută de ani în urmă. Praga intră uşor în canonul european. Sigur, mai întâi Viena. Vezi Kafka şi cei din jurul lui, apoi Milan Kundera, în comunism. 

De precizat că Europa centrală, încă înaintea căderii imperiului milenar de la Viena, al lui Franz Joseph I, se contura ca un spaţiu contradictoriu, ca cel al lui „între”, în memoria occidentalilor.

Atunci apare personajul „omul fără însuşiri” al lui Robert Musil, un prototip al modernităţii. El organizează „Acţiunea Paralelă” care trebuie să se lupte cu forţele istorii universale, cu cele imperiale. Pare o schimbare aproape de noi. Efectul acestei viziuni de roman, care polemizează cu cel al realismului de observaţie socială, aulic la vremea aceea ca şi casa imperială, produce un tip cunoaştere care interesează şi acum. Noi parcă suntem încă în est; vulnerabili la schimbări ciudate, în istorie sau în artă. Musil rămâne exponent al artei romanului analitic al secolului XX, de talia lui Proust sau Joyce.

În postmodernitate, căci de acolo pornesc polemicile cu eurocentrismul, ni se spune că, la periferie, unele adevăruri de la centru căpătată de cele mai multe ori aspecte exagerate. În alte cazuri, adevăruri secundare, exagerate, readuc în atenţie multe adevăruri uitate pe drum de la centru.

Poate fi văzut astfel cazul lui Kafka, cel care a dat alt curs marelui roman realist şi psihologic, conceput în Europa?

Milan Kundera, asumându-şi rolul de scriitor reformator în fostul spaţiu comunist, ne propune, ca principiu, să vedem anexele întregului ca părţi organice. Istoria modernă, cu toate prefacerile, în postmodernitate, arată ca un trup, cu elemente şi muşchi pulsatorii, sau ca o geografie cu relief divers (ideea pusă în circulaţie şi de promotorii proiectului „A treia Europă” de la Timişoara).

Vorbeşte apoi de o altă istorie a romanului, pornind de la Cervantes şi Rabelais, cu o explozie în secolul XVIII (Swift, Diderot, Sterne), cu acele structuri plate, aleatorii, şi limbaj apt de filozofare, de descrieri din multe domenii. De aici ar veni deschiderea romanului modern, iar diferenţele, faţă de cel realist şi psihologic - canonizat, cu resurse epuizate -, ar fi ca între Hemingway şi Joyce.

Ar fi avut întru totul dreptate, dacă acest gen de roman, ajuns la maturitate cu Flaubert sau Tolstoi, nu l-ar fi avut la vârf, în momentul de glorie, pe Kafka şi nu pe Hemingway. Şi Joyce continuă tradiţia detaliului din cotidian, de altfel.

Deşi mai am multe de comentat asupra poziţiilor teoretice ale lui Kundera, mă întorc la literatura lui. Cum să o înţelegem, când miza artei sale transcende domeniul temelor actuale? Cu viziunea narativă s-a impus, nu numai la Paris, mai mult decât cu ciudatele istorii din comunismul aflat în mişcare la Praga.

Ideologii noştri mereu au avut obsesia schimbărilor radicale, de tipul celor impuse de o revoluţie.

În literatură, războaiele au fost tratate pieziş. La Camil Petrescu, această temă vine şi cu o schimbare a romanului; la Rebreanu, descrierea natural-biologică îşi adaugă abilităţi din psihologie şi morală. E altceva decât la Musil, deşi cei doi autori au fost cumva contemporani. Austriacul pare a fi la zi, cel puţin se raportează la Freud. În literatura din comunism, războiul, ca un hotar din altă lume, apare în istoriile în care omul îşi caută originile de aur; prin anii '80, se adaugă şi ceva despre anii '50, iar la optzecişti, istoria se transformă în melodramă, cumva ironic.

Romanul ca un şifonier cu trei uşi, două - textul şi contextul - sunt plăcute, funcţionale, altă uşă, care ascunde un adevăr groaznic, rămâne închisă. După '89, numai această uşă se deschide, vine în prim plan romanul ca jurnal al războiului sau al închisorii, iar celelalte două sunt bătute-n cuie. 

Oare de la nereuşita de la 1848 s-a născut mitul ratării marii schimbări? Se vede asta pieziş în Caragiale. Comuniştii care au făcut o figură aparte au impus o acţiune în forţă. Aş spune, fireşte, dacă nu ar fi semănat un război crud şi sălbatic, fratricid până la urmă. Semăna cu înnoirea legionară, iar coordonarea, de la Moscova.

Din păcate nu avem destule informaţii despre politica de modernizare a lui Carol al II-lea. Fenomenul „carlism”, care ar putea să lumineze evoluţia spectaculoasă interbelică, a fost cercetat vag şi de istorici.

Schimbarea organică, în stil balzacian, cu o cădere lentă a marii aristocraţii descrisă pe larg, cu apariţii spontane ale burgheziei, din „Cronică de familie” (Petru Dumitriu), din romanele lui Călinescu, trece peste revoluţie sau război; se revine, totuşi în plin realism socialist, la un realism viguros, manierist prin aglomerarea detaliilor, de caracter sau decor.

Ar fi putut fi firească înţelegerea schimbării la noi, ca a Franţei de la 1789, când?, după război sau după 1989?

La Bucureşti, la 200 de ani de la căderea Bastiliei, în '89, a fost dărâmată spectaculos dictatura, iar dictatorul omorât oribil. Cred că a rămas o mare îndoială în forţele proprii să zicem, traumă care nu a fost vindecată nici acum. Se poate spune că încă avem o gaură în drapel.

Revoluţia, dar nu cea a Terorii, a fost cunoscută, târziu, la Bucureşti sau la Iaşi.

A fost un discurs în termenii lui Tocqueville, de democraţie ca efect al providenţei sau de egalitate a sufletelor, mult mai diluat decât dialogurile din saloanele Doamnei Récamier sau decât melancolizările lui Chateaubriand, prin pădurile părăsite ale marilor aristocraţi, ghilotinaţi cu o generaţie în urmă.

În Estul nostru, doar Rusia a avut parte de schimbări în forţă.

Mai întâi, în vremea lui Petru cel Mare, care a schimbat din temelii moravurile aristocraţiei, crude şi sălbatice, a creat un oraş al luminilor, Sankt Petersburg, a doua Moscovă. Să ne amintim de miza Rusiei, ea a renăscut din cenuşă, când şi-a mutat capitala de la Kiev, la Moscova, după ce chibitca ţarilor se va duce spre Asia.

Ţarul luminat, în acelaşi timp, a militarizat Rusia, a creat instituţia spionilor şi a extins imperiul de la o mare la alta.

Ecaterina va continua testamentul lui Petru, lucrând la detalii, cu rafinament. Poate de la acest traseu: Nordul iniţial – virarea spre Asia, cu Petru care legitimează metamorfozarea – caracterul filogerman al Ecaterinei şi deschiderea ei spre Franţa luminilor (l-a curtat pe Voltaire!) - începe arta stranie a Rusiei. Acest testament, un text sacru, a secătuit poporul rus cu aceste politici diabolice de schimbare şi de extindere.

Ce să înţelegem din lecţia celor de la Răsărit?

Că problema schimbării, în termenii revoluţiei, a rămas la noi nerezolvată?

Soljeniţîn propune revenirea Rusiei la starea celei din perioada kieveană. Scurt.

Literatura rusă de azi, într-o viziune modernisimă (a se vedea influenţe în cărţile multor scriitori tineri de succes basarabeni), întoarce pe dos realitatea comunistă. Omul URSS-ului, rămas orfan, iar literatura, de multe ori o prostituată, ca Sonia lui Dostoievski, din „Crimă şi pedeapsă”, face orice în numele salvării. Pentru cunoaştere o face literatură? Nu. Pentru fărâme de umanitate recăpătată. Un Gogol, cu fantezie a faptului mărunt, oscilând între melancolie şi cinism, care şi-a însuşit bine modernitatea (post-realism, existenţialism, suprarealism, anticalofilie) scapă din când în când câte un mare autor de sub mantaua lui, precum cei doi Erofeevi sau Sorokin.

Şi totuşi, umanitatea aceea mirifică se obţine cu arta unei schizofrenii.

Marile romane ale Rusiei au descris înainte modernitatea, oferind detalii uluitoare despre criza spiritului european în secolul XIX, nu numai despre modificările radicale din inima Sfintei Rusii, în timpul lui Petru sau Ecaterina. Vezi cum este tratată paradigma politicii, în romanul „Demonii”; sau problema moralei, în toată splendoarea naturii şi a minţii omeneşti, care caută lumină în raţiune, ca în dumnezeirea ortodoxă, în „Anna Karenina” sau „Război şi pace”. Dostoievski şi Tolstoi au modelat literatura modernă, la fel ca Goethe sau Balzac şi Flaubert.

Soljeniţîn – să nu-i facem vreo diminuare! - şi-a cucerit rolul de autor canonic în literatura spaţiului comunist, scriind în primul rând cărţi cu structuri deschise, unde există naraţiuni, documente, jurnale, dialoguri vii. S-a spus că fantezia lui, în spiritul lui Dostoievski, creează „efectul de tunel” în lumea împietrită şi întunecată. Comunismul a fost cunoscut şi schimbat în mod miraculos şi cu intuiţia şi textele lui.

Putem spune că avem o literatură a schimbării de acest fel şi la noi?

Rămân, deocamdată, la acel dicteu suprarealist, de la început, pe care l-am lărgit cât am putut într-un roman.