Lăsaţi-l să moară liniştit!

Ieri a fost în 15. Și l-am căutat. Prin paginile de net ale ziarelor „quality" din România, pe facebook-uri, pe tweeter-e. Nu l-am găsit. Era tot în bibliotecă. Stătea cuminte lângă „Amintirile" prietenului său atât de drag, cu care petrecea nopțile în hrubele de la Bolta Rece din târgul Ieșilor. Dacă cobori azi acolo și asculți cu atenție, poate vei mai auzi râsetele și șoaptele lor prinse printre cărămizi.

Prima dată l-am cunoscut în „codrule, codruţule". Sau poate cu „Somnoroase păsărele"... Nu mai țin minte. Mai apoi, cineva mi-a spus că numai geniile pot învăța pe de rost „Luceafărul". Că e cea mai lungă poezie. La școală l-au stâlcit. L-au strâns în pumnii proletari ai unui sistem de învățământ rigid și depășit. Mi l-au băgat cu forța pe gât. În comentarii asemănătoare cu discursurile de partid, ținute la ultima plenară sau congres. Eram obligată să cred și să învăț pe de rost fraze aberante și lipsite de sens. Nu am fost o clipă lăsată să-l înțeleg singură, să-l citesc cu ochii minții mele. La fel e și acum.

De acolo, din școală, am văzut pe mulți cum au ajuns să-l urască. Și așa, bădia Mihai a devenit un excelent instrument de tortură a zeci de generații, executate de așa-ziși profesori de limbă și literatură română. Cred că așa se explică și faptul că ieri, pe 15 ianuarie 2011, nimeni nu și-a amintit că în urmă cu 161 de ani se năștea Mihai Eminescu. Cel despre care spunem și avem pretenția că este „poetul nostru național". În sâmbăta chioară au fost mai importante aberațiile unui nimeni ca Vanghelie sau noi detalii despre psihopatul de la Constanța.

Am senzația că Eminescu n-a reușit încă să moară. Are ochii vineți și se plimbă prin bibliotecile, manualele și școlile noastre, disperat să se facă înțeles. Și nu așa cum niște critici fazi și lipsiți de inimă l-au construit. Ci să se facă înțeles de fiecare dintre noi. Așa cum credem noi, cum vrem noi. Să înțelegem că măcar acolo, între paginile cărților, între strofele poeziilor, avem libertatea să facem ce vrem cu mintea noastră. Să nu lăsăm semidocții și analfabeții fără sentimente să ne spună cine a fost Eminescu.

Și dacă nu avem norocul să fi dat în copilăria sau adolescența noastră peste un domn Trandafir, măcar acum, când suntem mari și mai liberi, să-l lăsăm să intre în noi. Să-i împlinim ultima dorință din „Odă în metru antic": „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!".

Poate că dacă „îl vom reda" cât mai mulți, vom învăța și noi să ardem „chinuiți ca Nessus" pentru ceva. Să fim „mistuiți de propriile vise" și nu de surogate. Să învățăm „a muri pururi tineri". Şi mai apoi să „re-nviem, luminoși, ca pasărea Phoenix".