„Intelectuali“ şi „politicieni“

Intelectualii adevăraţi şi politicienii adevăraţi nu se definesc prin aceea că se excomunică reciproc.

Unii: intelectualii n-au ce căuta în politică. Să-şi vadă de treburile lor. Alţii: intelectualii trebuie să se angajeze în viaţa publică, dar nu în viaţa de partid. Să rămână arbitri, instanţe critice lucide. Unii: intraţi în politică, intelectualii sunt o catastrofă (urmează exemple). Alţii: marii politicieni au fost întotdeauna şi mari intelectuali (urmează exemple). Pe scurt, câte voci - atâtea opinii. Din punctul meu de vedere, toată lumea are dreptate, cu condiţia să nu rămânem blocaţi în dihotomii drastice. Nu ţi se poate imputa nici dacă, intelectual fiind, rămâi în bibliotecă, nici dacă, la răstimpuri sau cvasipermanent, te implici politic. Există şi politicieni impozanţi, dublaţi de intelectuali fini, şi politicieni faimoşi care n-au fost „oameni de carte". Sigur că, mai ales la noi, am avea destule motive să fim niţeluş alergici la politicianul analfabet, sau semi-doct, sau ţoapă.

Carevasăzică n-ar fi rău ca în viaţa noastră publică să adie, măcar din când în când, un oarecare duh de inteligenţă şi cultură. Dar problema, în spaţiul românesc, e alta: ce înţelegem, îndeobşte, prin „intelectual" şi ce înţelegem prin „politician". La noi, „intelectualul" a ajuns să fie considerat ceva de genul următor: un simplu flaşnetar de vorbe, un utopist nătâng, fără spirit practic, manipulabil (pe bază de naivitate sau interes), un „scârţa-scârţa pe hârtie" înclinat să se dea mereu cu puterea. Prea „teoretic", arogant, inapt să se exprime pe limba poporului („elitist"), incapabil, deci, să câştige alegeri, ridicol în inaptitudinea lui de „a face bani", bun de gură, dar fără soluţii concrete. Habar n-are ce înseamnă „viaţa adevărată" şi „politica", fandosit, nepatriot, prost combatant, bine-crescut când nu e cazul, dubitativ când nu e cazul, specialist în gafe de tot soiul, încăpăţânat, sperjur, opac la spiritul de gaşcă, subversiv.

„Politicianul", la rândul lui, trece, înainte de toate, drept un băiat şmecher, descurcăreţ, „cu papagal", hârşit în rele, dedat la ştăbie, plin de tupeu şi de bani, meşter în „relaţii" şi „aranjamente", vedetă de chermeză şi frate de şpriţ cu cine trebuie, îndrăgostit de „patrie" până la lacrimi şi gata s-o spolieze până la nesimţire. Om „dintr-o bucată", fără „fiţe", practicant al tradiţiilor strămoşeşti, de la Moş Crăciun la pomana porcului. Bisericos (în limite electorale), naţionalist (pe fond), şi european (la suprafaţă), demagog versat (dar rudimentar), „popular" (în variantă parvenită), grijuliu cu familia şi lacom de mici plăceri „colaterale". Radical, dar fără convingeri, fidel şefilor, dar fără exces de loialitate.

Evident, nici intelectualii adevăraţi, nici politicienii adevăraţi nu seamănă cu cele două portrete de mai sus. Intelectualii adevăraţi şi politicienii adevăraţi nu se definesc prin aceea că se excomunică reciproc, chiar dacă, uneori, fiecare categorie tinde s-o caricaturizeze pe cealaltă. De fapt, nu despre „intelectuali" şi „politicieni" e vorba, ci despre două tipuri umane incompatibile, cel puţin deocamdată. Grav e că, în disputa născută la noi în ultimele zile, deşi intelectualii angajaţi nu dispreţuiesc politica (dovadă că au asumat-o ca vocaţie), politicienii nervoşi par să dispreţuiască pe intelectuali. Grav e că mai curând seamănă dl Honorius Prigoană cu primul portret-robot schiţat adineauri, decât domnii Preda şi Voinescu cu cel de-al doilea. Şi mai grav e că între retorica „reformei clasei politice" şi politica de cadre a partidelor nu pare să fie nicio legătură.