Inepţii riscante în discursul despre terorism
0Problema nu e doar terorismul în sine. Ci şi, reflex al slăbiciunilor noastre psihologice şi intelectuale, ecoul său inept, care facilitează îndoctrinarea islamistă, aruncând în ridicol reacţia la barbarie a civilizaţiei.
Ştim oare de ce terorismul pare impredictibil? Şi, deci, mai greu de combătut decât ar fi oricum? După atacul de luni, cu un topor şi un cuţit, comis de un afgan asupra unor pasageri circulând întâmplător cu acelaşi tren bavarez, emisiunile de ştiri s-au grăbit, în ciuda abundenţei de indicii, să repete ad nauseam în presa mainstream din Germania, că nu s-ar şti dacă e vorba de un atentat islamist.
Aceeaşi precauţie a marcat relatările despre crima în masă de la Nisa. Utilă, într-o primă fază, inclusiv şi mai ales întru prevenirea dezinformărilor şi unor explozii de isterie, cu o vindictă consecutivă asupra membrilor unei comunităţi musulmane transformate în ţap isăşitor, precauţia tinde să devină însă, de la un moment dat, ridicolă şi contraproductivă. De pildă când, dictată de principiile ideologice ale corectitudinii politice, circumspecţia se preface în exagerare escamotând laşitatea, naivitatea şi incapacitatea confruntării bărbăteşti cu realitatea dată.
Normalitatea lumii normale
Cel mai bun apărător al mişcărilor totalitare, de pildă al nazismului, era normalitatea lumii normale, spre a parafraza observaţia de maximă sagacitate a Hannei Arendt, din Originile Totalitarismului. Între sâmburele dur al mişcării totalitare şi executanţii ei, pe de o parte, şi între simpatizanţi neafiliaţi precum şi lumea de dincolo de mişcare, pe de alta, se situează un spaţiu-tampon. De aici încolo se întind normalitatea şi respingerea gândirii extremiste. Discrepanţa dintre normal şi fapta monstruoasă a fanatismului totalitar e prea mare ca să fie psihologic suportabilă. Omul obişnuit refuză să considere posibile o gândire şi un comportament nu doar monstruoase, ci şi situate deopotrivă dincoace de nebunie şi dincolo de orice utilitate raţională.
Ca atare, e gata să accepte orice bazaconie, orice minciună, orice subterfugiu, orice scuză, oricât de stupidă, avansate în special de simpatizanţii mişcării totalitare, dar şi, mai ales după preluarea puterii, de liderii ei, menite să raţionalizeze şi să îmblânzească iraţionalul. Să confere un polei logic sălbăticiei crimei în masă. S-o domesticească. Să ofere faptei teroriste un alibi inteligibil, o aparenţă de revendicare sau de justificare raţional admisibilă, pe care experienţa s-o recunoască şi s-o considere acceptabilă.
În consecinţă, li se tot atribuie teroriştilor aparenţe de revendicare logică, asupra căreia ar trebui, chipurile, meditat. Şi, eventual, negociat. De pildă statutul de prezumtivă victimă a colonialismului, a sionismului, a vreunei politici de integrare eronate, a rasismului civilizaţiei albe, a relei educaţii. Ori li se lipeşte de frunte criminalilor în masă eticheta de psihopaţi, de nebuni, aflaţi după un amoc ordinar.
Or, toate aceste pseudoexplicaţii, demonstrabil eronate, nu sunt decât stupizenii rostite la nivel înalt. Neghiobii subtile, cu panaş. Expresii pretins nuanţate ale refuzului ciocnirii frontale cu o realitate prea dură spre a nu face loc ispitei edulcorării, atenuării, raţionalizării ei.
Ce-i drept, nebunia nu-i departe. Antisemitismul, după cum au stabilit după război numeroşi experţi americani, alături de filosofii şcolii de la Frankfurt, Adorno şi Horkheimer, e, desigur, şi o psihoză. Sau o nevroză.
„Lupul singuratic” n-are nevoie de afilierea oficială oglindită de un carnet de partid spre a fi membru al Statului Islamic.
Dar nu antisemitismul musulmanului sau creştinului de rând e în chestiune azi, în primul rând. În cauză e, înainte de orice, emanciparea de utilitarism şi de profit a gândirii totalitare. Care-o face impredictibilă, cum spune Hannah Arendt.
În cauză, potrivit lui Bernard-Henry Levy, nu e să alegi între terorist şi psihopat, ci să înţelegi că lumea contemporană se confruntă, în aceeaşi persoană fascistă şi cu unul şi cu altul. E bine de ştiut, în context, că „lupul singuratic” n-are nevoie de afilierea oficială oglindită de un carnet de partid spre a fi membru al Statului Islamic. Sau de frecventarea asiduă a unor moschei.
Revendicările teroriste pot fi în genere luate în serios fără investigaţii interminabile. În fond, atacurile din senin cu un cuţit şi o secure, sau cu un camion transformat în armă de distrugere în masă nu depind de radicalizări laborioase. Sau de un Alahu Akbar, urlat oportun, ca să corespundă altor nenumărate atentate similare comise, bunăoară, în Israel, de alţi arabi islamişti radicalizaţi.
Oportunitate, nu simbolism
Toate poartă aceeaşi ştampliă. E ştampila fundamentalismului islamic, a unui anumit tip de lectură literală a textelor sacre, musulmane, a recomandărilor statului islamic şi, cultural-ideologic, pe cea a unui terorism şi islamism totalitar, vidat nu doar de respect faţă de civilizaţie şi de viaţa umană ci şi apt a oferi un surogat de identitate. Graţie lui îi seduce lesne pe inşii atomizaţi, prozeliţi sau nu.
Înseamnă toate acestea că n-ar mai exista crime pasionale sau amocuri? Defel! Doar că, de regulă, astfel de crime pot fi excluse rapid, iar uneori îmbracă forme din arsenalul cultural la modă, la un moment dat. Cu alte cuvinte, îmi pot imagina inşi care, înnebunind, îşi toarnă amocul în formele cele mai panicarde şi cultural cele mai traumatizante pe care nebunul furios le depistează pe piaţa violenţelor când deraiază.
Dar nu astfel de forme de nebunie eternă constituie problema actuală acută şi majoră a civilizaţiei. Lichidarea terorismului ar schimba şi unele forme de expresie ale amocului obişnuit. Problema e neobarbaria terorismului islamist faţă cu „inabilitatea lumii nontotalitare de a înţelege o mentalitate funcţionând independent de orice acţiune calculabilă în termeni de oameni şi material, complet indiferentă la interesul naţional şi la bunăstarea oamenilor proprii”, cum scrie Hannah Arendt analizând nazismul şi comunismul.
Acestei neorbarbarii puţin îi pasă dacă francezii sărbătoresc sau nu eliberarea Bastiliei. Ziua masacrului este aleasă pe criterii de oportunitate, mai degrabă decât simbolice. La 14 iulie e sigur că se adună masele şi se pot înmulţi victimele.
În acest context, circumspecţia exagerată şi inadecvările politic corecte ale mass-mediei contemporane sunt otravă pură. Căci sunt un spectacol al slăbiciunilor şi carenţelor noastre afişate public. Ele încurajează extremismul. În plus, amplifică şi discreditează efortul înţelegerii fenomenului şi descurajării radicalizărilor, scăldând în derizoriu capacitatea de apărare a lumii nontotalitare.
Text semnat de Petre M. Iancu