În stânga şi în dreapta lui Iisus
0Tema biblică a fraţilor Cain şi Abel are şi o semnificaţie universală, prezentă atât la patrupede, cât şi la bipede, adică la oameni. Călin Popescu Tăriceanu şi Liviu Dragnea nu sunt biologic fraţi, ci confraţi politici. Putem folosi aici şi metafora biblică, în sensul că ei sunt „confraţi de cruce“.
Aşteptăm să vedem ce se va întâmpla cu ei atunci când vor ajunge la o răscruce, asemeni lui Oedip, când era tânăr. Sfinxul pre-creştin i-a pus lui Oedip o întrebare: „Cine este acela care dimineaţa umblă pe patru picioare, la amiază, pe două, şi seara pe trei!?“. Oedip a răspuns că acesta este Omul care, copil fiind, umblă în patru lăbuţe, la maturitate merge pe două picioare, iar la bătrâneţe se sprijină şi cu un baston, cu o cârjă. Auzind răspunsul, absolut corect, Sfinxul a urlat de câteva ori şi a murit. Sfinxul fiind un simbol al Misterului, a decedat pentru că Misterul a fost dezlegat. Revenind la prezent şi la con-fraţii cu pricina, am putea spune că azi Sfinxul este vocea anonimă a Poporului român, care îi întreabă pe cei doi care este Destinul, cel al Poporului , mai întâi, ca şi al celor doi, ca fii ai acestui Popor!? La această întrebare - ramificată în multe alte întrebări concrete - cei doi dau invariabil doar două răspunsuri:
Mai întâi, că ei sunt cei care au câştigat alegerile din 2016, iar minoritarii, fie ei organizaţi în partiduleţe (multe şi mărunte), sau în etnii (între care cea maghiară, adică UDMR, este foarte zgomotoasă) trebuie să se supună majorităţii. Aici iese în evidenţă pregnantă cuvântul „supus-supunere“. Cei doi, ca şi cei de o seamă cu ei (adică supuşii lor, unii fiind sus-puşi) nu se întreabă care este structura statistică a acestei majorităţi!? Doar se ştie că, de la Ulianov încoace, statistica este o „armă revoluţionară“. Chiar dacă ne repetăm („Repetitio est mater studiorum“, zicea străbunul nostru latin), din întreaga populaţie a României, pentru PSD a votat doar 18% dintre toţi cetăţenii cu drept de vot. Şi aşa ajungem la paradoxul numit simplu majoritatea unei minorităţi. În acest paradox cad şi maghiarii care solicită autonomia, inclusiv teritorială, a unor ţinuturi, mai ales a celor secuieşti.
Apoi, este invocat, cu aceeaşi consecvenţă, faimosul Program, cu care PSD a câştigat alegerile. Aflăm într-un târziu ce contribuţie majoră (creatoare sau recreatoare!?) şi-a adus Darius Vâlcov la elaborarea acestui Program. Numele Darius (I, II) poate fi semnificativ pentru ideea expansiunii imperiale, doar în sfera geo-politică, nu şi în aceea a finanţelor mascate, în care Darius al nostru s-a extins. Programul este invocat în toate împrejurările delicate, confuze, aşa cum creştinul invocă, la ananghie, Sfânta Scriptură (care este şi ea o scriitură). În proiectul de remaniere (deci, nu de restructurare) a Guvernului, ni se spune că se va avea în vedere, nu calităţile sau defectele indivizilor ajunşi miniştri, ci Programul, ca reper absolut. Ca şi cum între partea din Program de care răspunde un ministru şi persoana/personalitatea lui nu ar fi nici o legătură. De fapt, în viziunea marelui Programator, Liviu Dragnea, are loc un mecanism subtil, pe care noi l-am mai reliefat. În esenţă, partea din Program de care răspunde un ministru este doar un pretext formal. Acest pretext maschează un mobil (motiv) ascuns, care este relaţia personală dintre Liviu Dragnea, ca Şef, şi toţi subalternii lui. Relaţia afectivă poate lua aici orice formă sau grad, înscrise între simpatie şi antipatie, între iubire şi ură (vezi: Bombonica).
Cei doi confraţi, Liviu Dragnea şi Călin Popescu-Tăriceanu cântă un veritabil duet, marcat de unele mici dezacorduri.
Ultimele evenimente ne-au lăsat cu gura căscată şi aproape că ne-au dat gata. Intră în joc şi Toni Greblă, fost membru al CCR, ca judecător, dar şi trecut pe sub „furcile caudine ale justiţiei“, ca infractor. Deviza generală „Cine va face ca mine, ca mine să păţească“ se aplică şi aici. Toni Greblă nu a păţit nimic, dimpotrivă, a fost promovat ca Secretar general al PSD. Deviza trebuie extinsă şi la Şeful cel Mare, adică la Liviu Dragnea. Ceea ce n-a rămas o vorbă în vânt, ci s-a şi petrecut, prin contestarea legalităţii Comisiei celor 5, de la ICCJ. Nu intrăm acum în detaliile tehnico-juridice ale acestei contestaţii, asupra căreia vom reveni. Cert este că după ce s-a anunţat existenţa reală (nu doar imaginată) a unui „conflict constituţional“, cei doi mari corifei capro-varzişti, ca şi supuşii şi sus-puşii partidului pesedist, cântă în trei strune sonore. Prima este absenţa probelor, acestea fiind, cică, inventate de către cei de la SRI. Celelalte două le-am numit deja: struna majorităţii parlamentare - care este una a unei minorităţi - şi Programul, care este unul de vis, adică va fi realizat niciodată. În anul Unirii, în România avem două mari coruri. Unul este corul poporului pesedist, respectiv al infractorilor, care optează pentru notele muzicale „do“ şi „mi“, care aglutinate fiind, dau un singur„dă-mi“! Al doilea este corul poporului român, adică al robilor, iar acesta este chiar Imnul naţional, care începe cu „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!“.
P.S. În acest context, cei doi confraţi, Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu cântă un veritabil duet, marcat de unele mici dezacorduri. Dar, dacă Liviu Dragnea scapă de închisoare, el va visa să rămână tot preşedinte, dar nu doar al PSD, ci al României. Aceleşi vis îl nutreşte, în tăcere, şi Călin-„Filă de poveste“, cum i-am mai spus. Aşteptăm momentul în care duetul muzical se va converti într-un duel pe viaţă şi pe moarte! Sau, altfel spus, momentul în care o răscruce se va converti într-o dublă cruce, a celor doi, una în stânga şi alta în dreapta lui Iisus.