„Ghii, măi Bator, ghii, măi sărace!“

Aşteptăm fiecare, cuminţi, la coadă, să primim câte un Bator şi să fim botezaţi cu câte un nume nou. Şi poate că o să fim numiţi de vreun bâlbâit ascuns în spatele gardului.

Fefeleaga a venit pe lume în criză. Dumnezeu i-a trimis şi calul. Alb, frumos, luat din grajdurile lui Harap-Alb în timp ce el dănţuia la nuntă cu Împăratul Roşu. În afara poveştii, calul nu mai este năzdrăvan. Nu mai mănâncă jăratic şi, nici dacă îi dai cu căpăstrul în cap, nu prinde aripi. E ciolănos. Îi numeri coastele ce stau să străpungă pielea bătucită a spatelui. E orb. Şi cară piatră. Un deal de piatră pentru ca lumea să îşi cioplească chipurile. Să îşi caute visele în mărgelele mici, galbene, de aur, ascunse în inima pietrei.

Spune Agârbiceanu că duminica, în timp ce unii îşi căutau mântuirea în ceară topită şi fum de tămâie, numărând stelele de pe pelerinele sfinţilor scrijeliţi în pereţii bisericii, Fefeleaga aduna venin în suflet. Era ziua plăţii. Şi bogătanii, „ştiind-o fără ajutor, nu-i plăteau regulat, nu-i plăteau tot". În mintea odihnită de cântecele popii, îşi făceau ei calculele că oricum tot cu Bator va rămâne. Şi are să vie, că altceva nu putea face. Iar unii mai credeau că va uita până la cealaltă duminică. Fefeleaga nu uita niciodată. Numai că, dacă vedea că mântuitul se lăcomea la bucata ei de galben, nu mai zicea nimic. Nu îi mai cerea. Doar pe faţă avea un zâmbet de batjocură. Pe lângă ea, Bator era ca sufletul unui om simplu. La deal cu piatră, la vale cu griji.  Şi el ştia că „Da! Da! Aşa-s oamenii!".  Căci om e şi cel care îl mână, şi cel care nu plăteşte drumul.

E atât de uşor în viaţa asta de om să devii o Fefeleagă. Să ai ce îţi doreşti sau, cel puţin, să ai ceva. Şi apoi să pierzi unul câte unul fiecare lucru. Nu sunt lumânări pe lumea asta pentru câte lucruri pot fi pierdute. Şi atunci, să fii nevoit să îl iei pe Bator de căpăstru şi să începi să muţi dealurile din loc. Să mergi înainte, deşi unul mai „pestriţ la maţe" te botează citind din scripturile răutăţii umane. Cu pretenţii de „arogant şi genial", stă proptit la gard, aşteptând piatra. Se uită în susul uliţei. Când îl vede pe Bator, îşi plimbă limba peste buze şi strigă să îl audă tot satul: „Iat-o şi pe Fefeleaga!".

Acum, când lumea colcăie de criză, când cu litere de-o şchioapă ziarele urlă la noi „Să ne fie frică!", asemenea unui propovăduitor cuprins de demenţa unei viziuni bolnave, stăm înşiraţi în praful uliţei. Aşteptăm fiecare, cuminţi, la coadă, să primim câte un Bator şi să fim botezaţi cu câte un nume nou. Şi poate că o să fim numiţi de vreun bâlbâit ascuns în spatele gardului. Poate că unii dintre noi nu vom primi nici măcar un cal. Dar frică nu ne poate fi. Pentru că drumul spre cariera de piatră nu ne este necunoscut. Vom fi înşelaţi la preţ, vom aprinde lumânări. Şi poate, la un sfârşit de săptămână, când clopotele de la biserică tocmai îşi vor încheia cântarea, ne vom lua sufletul în palme şi îi vom spune, la fel ca Fefeleaga: „Stai Batore, stai calule sărace, că de-acum n-o să mai porţi piatra în spinare".