FOTO Viaţa e frumoasă oricând cu Old Fish JazzBand

Viaţa e frumoasă. Aşa s-ar zice după festivalul cu titlul atât de inspirat ales (nu-mi săriţi în cap, ştiu că vine de la filmul lui Roberto Benigni!), organizat de Teatrul Naţional de Operetă.

Timp de două săptămâni, cât a durat a cincea ediţie, viaţa s-a dovedit matematic frumoasă. Zi de zi, la aproape fiecare spectacol la care am participat! Ştiu că aşteptaţi să vă povestesc în primul rând despre preferaţii noştri, ai tuturor oamenilor de teatru, Tiger Lillies. Dar nu vă grăbiţi! Au fost cam cinci evenimente pe zi, la care publicul a venit în număr mare, aşa că lista poveştilor e lungă, nu glumă.

Impresia generală? Se rezumă la un singur cuvânt: viaţă. Nu ca în evenimentele obosite şi unele spectacole de teatru care par trase la xerox. Viaţa e frumoasă a adus publicului din Bucureşti muzică de bună calitate, dans, entertainment cu tona şi, în consecinţă, o bună dispoziţie generală. Alina Moldovan, directoarea artistică, Răzvan Dincă, directorul TNO, plus o echipă de o sută de oameni (din care, spre toată lauda, în ultima seară, directorul a ţinut să-l numească pe fiecare în parte) fac o treabă pe cinste, şi nu de azi, de ieri, ci de cinci ediţii.

Vă amintiţi filmele acelea despre mafioţi cu ochi melancolici şi priviri languroase îndreptate, prin fumul gros de ţigară, către dame infailibile? Care nu ştiu cum se face, dar aveau darul să scoată inima şi untul din ei. Cam aşa cântau şi băieţii noştri din Viaţa e frumoasă. De fapt, ca să fim cinstiţi, cinci băieţi, Tom Beeckman, Talis Slide, Cristopher Alehed, Johannes Hagenloch, Mario Maggio şi o fată, Jessie Carolina. Cea din urmă, cu unghiile îmbrăcate în degetare, ţinea ritmul trecându-şi degetele pe un fel de răboj metalic. Spectaculoasă arătare: o americancă tânără şi plină de viaţă manevrând nişte instrumente de percuţie simple ca bună ziua. Dar ce efect!Trebuia numai să fi fost de faţă la concertele susţinute de Old Fish JazzBand şi-mi dădeaţi dreptate pe loc. Eu i-am descoperit în a doua săptămână şi nu m-am putut abţine să merg la trei concerte. Ca haplea: o zi, da, una nu! Şi nu m-am plictisit deloc. Ba, dimpotrivă, m-am distrat de fiecare dată. N-a fost numai cazul meu: în cele două săptămâni, băieţii, care au participat a treia oară la acest festival, şi-au făcut destui fani care i-au urmărit oriunde cântau. Iar ei nu s-au lăsat mai prejos: s-au arătat în fiecare zi, ba în Pasajul de la Universitate, ba în Centrul Vechi, ba în Godot Cafe-Teatru, ba în restaurantul „La Şalul cel Negru”. Şi de fiecare dată – distracţie de zile mari. Păi, cum altfel, doar genul practicat de Old Fish JazzBand s-a născut în comunităţile afro-americane întâi şi întâi ca un stil de dans în cartierele rău famate din St. Louis şi New Orleans. Trupa foloseşte maniera de instrumentaţie din perioada 1910-1920, adică de pe vremea celui mai vechi jazz din lume, când acesta mai purta încă numele de ragtime. Istorie, nu?

Sala se încălzea văzând cu ochii. Şi, când publicul era aproape de incandescenţă, fata începea să cânte exact ca în perioada interbelică. Vocea îi suna şi răguşit, şi melodios, şi spart, şi modulat şi... tot ce vreţi. Un tip cînta la chitară; altul la un trombon cât roata carului. Dar vedetele ritmului erau, cu siguranţă, cei trei trompetişti. Nişte băieţi de zile mari. Între melodii, se întreţineau cu publicul. Din când în când, mai cântau şi din voce. Mai întâi, publicul începea să dea amuzat din cap. Apoi, se bâţâia pe scaune în ritmul muzicii. Peste puţin, îi vedeai pe toţi gesticulând şi bătând din palme. Sfârşitul aducea matematic ropote de aplauze, plus sunete de încântare. Aşa s-a întâmplat în fiecare dintre cele trei seri la care am participat.

Să mai spun că toţi erau tineri şi puşi pe glume? Plini de umor şi magnetici la fiecare concert? Că se vedea cu ochiul liber câtă plăcere le face să cânte? Alături de ei, într-adevăr, viaţa avea frumuseţe cu carul.