Fisuri de viaţă

Cred că natura omului nu e de a face nici rău, nici bine. E ca o coală de hârtie albă, pe care cei din jur aştern cuvintele vieţii.

Încerc să scriu despre Geoană, despre vizita lui Băsescu la nemţi. Despre accidente, despre şpaga primarului de la Cluj. Despre România şi ale ei personaje, teatru prost jucat în fiecare zi, repetitiv şi obsesiv. Însă de fiecare dată când încep o propoziţie simt un mare gol. O imposibilitate ce îmi apasă pe tâmple. Şi mă simt ca un paralizat ţinut în întuneric, obligat să aştearnă cuvinte pe hârtie.

Firele realităţii prezentate în paginile neîngălbenite ale internetului le simt agăţate de fiecare. De mine şi de cei din jur. Într-un mod tăcut şi implacabil, noi, păpuşile, dansăm fără muzică, cu mişcări grobiene, într-o dorinţă bolnavă de a ne confunda cu păpuşarii. Ştiu că păpuşarii, cu primadonele lor ce îşi ţin sufletul stâlcit captiv sub farduri, cu odraslele lor îmbătrânite înainte de vreme, sunt împinşi prin retinele mele forţat. Cu gândul de a ajunge pe toţi neuronii. Şi de a imprima acolo un mare vid, prin care toate visurile, dorinţele, poveştile mele frumoase sunt condamnate la moarte. Ştiu... Dar din ce în ce mai puţin.

Căci noi am început să ne golim din ce în ce mai mult. Puţini mai păstrează ceva pe fundul sufletului. Şi atunci ziua ta, începută din momentul în care te scurgi de sub plapumă şi îţi sorbi mecanic cafeaua, tot ce ai citit în ziare cu o seară înainte se materializează în jurul tău. Simţi că în spatele fiecărei voci mieroase se ascunde o minciună. Că cel ce te opreşte în drum doreşte ceva, pentru el, şi e gata să treacă peste tine. Că oamenii care mai ieri îţi zâmbeau, astăzi îţi vor trânti în faţă cele mai negre cuvinte. Şi pentru câteva secunde, prin fisurile vieţii, ai ocazia să îi vezi. Cu măştile lor turnate direct pe suflete, cu gurile strâmbate într-un rictus înfricoşător.

Cred că natura omului nu e de a face nici rău, nici bine. E ca o coală de hârtie albă, pe care cei din jur aştern cuvintele vieţii. Şi mai cred că acum, noi, oamenii, ne scriem unul altuia bucăţi mari de scene dureroase. Fiecare picurăm pe hârtia celuilalt durere, ură, ipocrizie. Ne umplem unul altuia vieţile de urât. Cum altfel? Din ce în ce mai rar se vorbeşte în şoaptă, din ce în ce mai rar auzi un „îmi cer iertare", un „mulţumesc" cald, un „te iubesc" spus cu toată inima. Asemenea cuvinte se spun în faţă, cu ochii larg deschişi, cu braţele desfăcute, în spaţii deschise. Acum, nu mai avem aşa ceva. Avem colţuri, avem camere înghesuite şi obscure, unde, sub fum greu de ţigară emanat de fiecare por al pielii noastre, vorbim de celălalt, îl judecăm, în invidiem şi îl urâm. 

Ne-am transformat. Sau poate că nici nu am fost altfel vreodată. Împingem fiecare zi înainte, fără a face nimic care să conteze cu adevărat. Rănim, devenim experţi în sadism. Şi seara, când am stins toate luminile, când toate vocile din jur s-au topit, ne căutăm sufletul sub plapumă. E acolo încă, obosit, extenuat. Abia pâlpâind. Şi nu aşteaptă decât o singură lacrimă de sinceritate. O singură lacrimă din fisurile vieţii. 

Ramona Ursu este redactor-şef adjunct ediţii locale "Adevărul''