Europa între Washington și Beijing: cum devin relațiile China–UE o extensie a rivalității sino-americane? China la zi

Trimite

Publicat: 21.05.2026 07:16

Textul se remarcă prin relevanța sa analitică, oferind o reconstrucție coerentă a modului în care un expert chinez interpretează relațiile dintre China și Uniunea Europeană din perspectiva geopoliticii și a competiției dintre marile puteri.

Sursa foto: aici.

Analiza propune o incursiune în logica strategică a Beijingului și răspunde unor întrebări esențiale: de ce China acordă o importanță majoră Europei, cum este perceput rolul SUA în relația China–UE, de ce conceptul de „rival sistemic” este considerat un factor structural de tensiune și cum sunt abordate teme sensibile precum Taiwanul sau politicile de „de-risking”. În acest sens, materialul depășește nivelul descriptiv al știrilor curente și facilitează o înțelegere mai profundă a mecanismelor care modelează dinamica relațiilor internaționale.

Totodată, analiza abordează teme de prim-plan ale agendei globale, precum relațiile transatlantice în contextul revenirii lui Donald Trump, repoziționarea Europei între SUA, China și Rusia, competiția tehnologică, inclusiv în domeniul 5G și al semiconductorilor, precum și securitatea energetică și reziliența lanțurilor de aprovizionare. Relevanța acestor subiecte depășește cadrul teoretic, având implicații directe pentru Uniunea Europeană și, implicit, pentru România.

Un alt element definitoriu al textului îl reprezintă unghiul său analitic, provocator și, pe alocuri, „sensibil”. Departe de a fi neutră, analiza pune sub semnul întrebării autonomia strategică europeană, conturând totodată imaginea unei Europe aflate într-o poziție intermediară între marile puteri și formulând ipoteze sensibile, precum rolul potențial al forțelor politice de extremă dreapta în reconfigurarea relațiilor sino-europene.

Tocmai această perspectivă stimulează reflecția critică și diferențiază demersul de abordările pur informative.

Redăm în continuare traducerea din limba chineză a materialului menționat mai sus:

Song Luzheng: De ce relațiile dintre China și Europa au devenit tot mai asemănătoare cu cele dintre China și SUA în era Trump? Cum poate fi depășită această situație în viitor?

Astăzi doresc să aduc în discuție tema: „De ce relațiile dintre China și Europa tind să se ‘sino-americanizeze’ în era Trump și cum poate fi depășit acest blocaj în viitor?”

Însăși formularea subiectului indică faptul că analizez relațiile sino-europene din perspectiva geopoliticii și a competiției dintre marile puteri, nu exclusiv dintr-un unghi bilateral, limitat la dimensiunile politice, economice sau culturale. Intervenția de față propune o analiză structurată pe trei direcții principale:

În primul rând, care este valoarea relației China–Europa și de ce cele două părți rămân relevante una pentru cealaltă?

În al doilea rând, de ce, odată cu revenirea lui Donald Trump la putere, relațiile sino-europene nu s-au ameliorat, ci, dimpotrivă, au devenit tot mai subsumate logicii relației China–SUA? În al treilea rând, unde se află posibilele puncte de „dezgheț” și cum poate fi depășit actualul impas?

Din perspectiva Chinei, relațiile cu Europa au, în esență, trei valori strategice majore. În contextul competiției strategice dintre China și SUA, Uniunea Europeană, în calitate de actor terț, joacă un rol potențial decisiv, poziționarea sa putând influența în mod semnificativ echilibrul acestei rivalități. Din această perspectivă, obiectivul strategic al Chinei este ca UE să nu se alinieze complet cu SUA, iar menținerea unei anumite distanțe față de Washington este considerată esențială. Aceasta constituie principala valoare strategică a relației. În consecință, relațiile China–UE nu pot fi înțelese exclusiv ca un raport bilateral, ci trebuie analizate și prin prisma rolului actorilor terți, a căror influență poate deveni, în anumite contexte, decisivă.

O a doua dimensiune esențială privește rolul Uniunii Europene ca sursă majoră de piață, tehnologie și capital pentru China, o relevanță accentuată în contextul măsurilor de restricționare și „decuplare” promovate de SUA.

În 2025, China și Europa au fost reciproc al doilea partener comercial ca importanță, schimburile bilaterale reprezentând aproximativ 13% din totalul comerțului exterior al Chinei. Uniunea Europeană constituie a doua sursă de importuri de produse de înaltă tehnologie pentru China și a treia piață de export, iar în același an importurile din Europa au crescut cu 11,1%.

O a treia dimensiune vizează capacitatea Europei de a influența SUA, o constantă a relațiilor internaționale încă din perioada postbelică. De exemplu, în timpul Războiului din Coreea, guvernul britanic a descurajat Washingtonul să utilizeze arme nucleare împotriva Chinei. În perioada administrației Joe Biden, relațiile sino-americane au fost extrem de tensionate, pe fondul vizitei Nancy Pelosi în Taiwan și al incidentului balonului. Presa franceză a relatat că Europa, din considerente legate de confruntarea cu Rusia, a încurajat SUA să detensioneze relațiile cu Beijingul. Desigur, această influență nu este simetrică, întrucât impactul SUA asupra Europei rămâne mai puternic.

Pe de altă parte, China este, la rândul său, de o importanță majoră pentru Uniunea Europeană. Atât pe termen lung, cât și în contextul actual, Europa are nevoie de China în mai multe direcții esențiale. O primă dimensiune ține de consolidarea autonomiei strategice și promovarea unei ordini multipolare, aceasta fiind cea mai importantă miză. O a doua vizează contribuția Chinei la soluționarea conflictului ruso-ucrainean sau, cel puțin, evitarea sprijinului militar acordat Rusiei. O a treia se referă la gestionarea marilor provocări globale, precum schimbările climatice, unde implicarea Chinei este indispensabilă. Pe plan economic, dependențele sunt semnificative: China furnizează Uniunii Europene 98% din necesarul de pământuri rare, 97% din litiu și 93% din magneziu, resurse esențiale pentru industrii precum semiconductorii, bateriile pentru vehicule electrice sau energia regenerabilă. În fine, în contextul actual marcat de revenirea lui Donald Trump, cooperarea cu China poate contribui la menținerea stabilității ordinii internaționale, atât politice, cât și economice, contrabalansând incertitudinile generate de această evoluție.

Acest fapt indică faptul că, în actualul context internațional, relațiile dintre China și Uniunea Europeană nu vor atinge nivelul de ostilitate existent în relația cu Rusia. Cele două părți pot continua, chiar și într-un cadru marcat de prudență și măsuri de precauție, să mențină dialogul și cooperarea.

În ceea ce privește evoluția relațiilor sino-europene după revenirea lui Donald Trump la putere, se ridică întrebarea de ce acestea nu doar că nu s-au îmbunătățit, ci, dimpotrivă, au devenit tot mai marcate de logica relației China–SUA.

Odată cu revenirea lui Trump la Casa Albă, în China a existat așteptarea apariției unei oportunități istorice de ameliorare semnificativă a relațiilor cu Europa. Cu toate acestea, deși o serie de acțiuni ale administrației Trump, apropierea față de Rusia, declanșarea unor războaie tarifare, sprijinul acordat partidelor de extremă dreapta din Europa, tentativele de anexare a Groenlandei care au afectat suveranitatea europeană, precum și amenințările de intervenție militară împotriva Venezuelei și Iranului, cu implicații asupra ordinii internaționale, au afectat grav securitatea, economia, coeziunea și valorile europene, relațiile dintre China și Uniunea Europeană nu au cunoscut o îmbunătățire corespunzătoare.

Sursa: aici

Dimpotrivă, tensiunile nu doar că nu s-au diminuat, ci s-au amplificat. În special în a doua jumătate a anului 2025 au avut loc o serie de episoade grave. Un prim exemplu îl constituie anularea temporară a vizitei în China a ministrului de externe al Germaniei, Wadephul. Anterior, acesta formulase în repetate rânduri declarații considerate inadecvate de partea chineză pe tema Taiwanului, afirmând că opoziția față de o modificare prin forță a statu-quo-ului în Strâmtoarea Taiwan este în interesul Germaniei. În schimb, în contextul acțiunilor militare ale SUA împotriva Iranului, nu a exprimat o poziție similară de opoziție față de schimbarea prin forță a situației din Orientul Mijlociu. Un episod comparabil în relațiile chino-germane a avut loc în 1995, tot în legătură cu Taiwanul, când Germania a vândut nave de război Taipeiului, afectând grav interesele fundamentale ale Chinei.

Un al doilea exemplu îl reprezintă acțiunile guvernului olandez, care, invocând securitatea națională și utilizând o lege din perioada Războiului Rece (adoptată în 1952), a ignorat regulile economiei internaționale și a procedat, într-o manieră fără precedent, la preluarea forțată a companiei chineze Nexperia. Aceasta este, de altfel, prima aplicare a respectivei legi de la adoptarea sa. În timp de pace, o astfel de abordare extremă față de o companie străină poate fi considerată fără precedent. După izbucnirea conflictului ruso-ucrainean, confiscarea reciprocă a activelor între Rusia și statele occidentale a avut loc în context de război. Chiar și în cazul unor state în curs de dezvoltare, precum Venezuela, procesele de naționalizare au vizat, de regulă, achiziția forțată a unor companii americane. Prin urmare, gravitatea acestui incident este evidentă.

Un al treilea exemplu îl constituie decizia Parlamentului European de a ignora opoziția fermă și demersurile diplomatice oficiale ale Chinei, permițând unor figuri proeminente asociate mișcării „independenței Taiwanului”, precum Hsiao Bi-khim, să intre în clădirea Parlamentului European pentru a participa la o reuniune anuală și a desfășura activități cu caracter separatist. În acest context, Misiunea Chinei pe lângă Uniunea Europeană (*reprezentanța diplomatică oficială a R.P.C. la Bruxelles) a formulat un protest ferm, utilizând în mod repetat patru calificative severe: acțiunile respective „afectează grav interesele fundamentale ale Chinei, încalcă grav principiul „unei singure Chine”, constituie o ingerință gravă în afacerile interne ale Chinei și subminează grav încrederea politică reciprocă dintre China și Uniunea Europeană”. Cu toate acestea, din considerente strategice, China nu a recurs la măsuri de retorsiune.

Ceea ce distinge aceste trei episoade este faptul că, în confruntarea cu China, Europa a ajuns, în mod surprinzător, să adopte poziții chiar mai ferme decât SUA.

Tendința de „americanizare” a relațiilor sino-europene are multiple explicații, însă la baza sa se regăsesc trei cauze fundamentale.

Un prim factor este dependența Europei de SUA, manifestată pe două paliere. În ceea ce privește relația China–SUA, experiența istorică arată că evoluția relațiilor China–Europa a fost, în mare măsură, condiționată de dinamica sino-americană. Abia după vizita lui Richard Nixon în China au fost stabilite relațiile diplomatice sino-europene. După încheierea Războiului Rece, odată cu dispariția relației de tip alianță dintre China și SUA, natura relațiilor China–Europa s-a modificat, iar frecvența tensiunilor a crescut. Începând cu 2017, SUA au abandonat politica de angajament față de China, orientându-se către o strategie de descurajare și limitare pe multiple planuri; în acest context, chiar dacă Europa nu a urmat în totalitate această direcție, relațiile sino-europene au cunoscut, la rândul lor, un declin.

Pe de altă parte, după izbucnirea conflictului ruso-ucrainean în 2022, dependența Europei față de SUA s-a consolidat într-o manieră fără precedent, de la dimensiunea securității până la cea tehnologică și energetică. Acest lucru explică de ce, în timpul primului mandat al lui Donald Trump, Europa a fost încă în măsură să intre într-un conflict comercial cu SUA pe tema tarifelor, în timp ce în cel de-al doilea mandat a acceptat fără rezistență acorduri comerciale inegale. Problema esențială este că, atunci când Europa adoptă o atitudine de non-rezistență în fața unei Americi conduse de Trump, „cartea chineză”, respectiv valoarea strategică a Chinei ca factor de echilibru pentru Europa, se reduce practic la zero. Mai mult, pentru a răspunde așteptărilor Washingtonului și a menține sprijinul american, Europa tinde să adopte o poziție și mai dură față de China. Acesta constituie unul dintre principalele motive pentru care revenirea lui Trump la Casa Albă nu a generat beneficii pentru relațiile China–Uniunea Europeană.

Un al doilea factor îl constituie transformarea calitativă a modului în care Europa percepe China.

În martie 2019, Uniunea Europeană a publicat documentul „UE–China: o perspectivă strategică”, în care, pentru prima dată, China a fost definită drept „rival sistemic”. Caracterul surprinzător al acestei poziționări devine evident dacă avem în vedere contextul de la acel moment: criza din Crimeea avusese deja loc, iar administrația Trump era în funcție, Europa confruntându-se simultan cu presiuni din partea Rusiei și a SUA. Dintr-o logică geopolitică clasică, ar fi fost de așteptat ca Europa să caute o apropiere de China pentru a face față acestor provocări; în realitate, a ales direcția opusă.

În esență, Europa consideră că modelul de guvernanță, sistemul economic și traiectoria de dezvoltare ale Chinei nu doar că oferă o alternativă la nivel global, ci pun sub semnul întrebării interesele, valorile și influența Uniunii Europene. Mai mult, această percepție este amplificată de convingerea că ascensiunea Chinei ar putea afecta chiar poziția dominantă a civilizației occidentale. În acest cadru interpretativ, Rusia și SUA sunt percepute ca amenințări punctuale, limitate la anumite dimensiuni, în timp ce China este văzută ca o provocare de natură sistemică. Cele trei episoade grave menționate anterior se înscriu, de altfel, în mod logic în această paradigmă.

Evoluțiile din ultimii ani confirmă faptul că Uniunea Europeană nu s-a limitat la formularea unui concept teoretic, ci a transpus în practică această abordare față de China. Pandemia de COVID-19 și conflictul ruso-ucrainean nu au constituit cauze ale acestei orientări, ci au acționat mai degrabă ca factori de accelerare și amplificare a unei tendințe deja existente.

Un exemplu relevant îl oferă reacțiile europene în contextul tensiunilor dintre SUA și Iran. După escaladarea conflictului, creșterea abruptă a prețurilor la energie a afectat sever economia globală, iar Europa, puternic dependentă de importurile energetice, a resimțit în mod deosebit aceste efecte. În timp ce atenția internațională era concentrată asupra Orientului Mijlociu, la 20 martie, presa belgiană a relatat că prim-ministrul Belgiei, Bart De Wever, i-a adresat o scrisoare președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, solicitând adoptarea unei poziții mai ferme față de China, pe motiv că aceasta „subminează economia europeană”. Totodată, el a susținut că actualul cadru de definire a relației UE–China „partener, competitor economic și rival sistemic”, ar fi depășit, sugerând reducerea sa la dimensiunea de rivalitate sistemică, și a cerut includerea competiției cu China pe agenda summitului european din 23 aprilie.

În realitate, crizele majore care au afectat economia europeană în ultimele decenii, de la criza datoriilor suverane, la criza energetică declanșată în 2022 și până la actualele tensiuni comerciale globale, nu au o legătură directă cu China. Cu toate acestea, concluzia potrivit căreia China ar „distruge economia europeană” reflectă, în mod sugestiv, starea actuală a relațiilor dintre China și Uniunea Europeană.

Tocmai aceste două cauze au generat și un al treilea element care, în mod normal, nu ar fi trebuit să constituie o problemă, dar care a devenit una la nivel micro, concret: Taiwanul. Acesta s-a transformat într-un al treilea factor determinant al relațiilor actuale dintre China și Europa. Desigur, este vorba despre un factor extern.

În mod tradițional, spre deosebire de SUA, Europa nu a avut legături istorice conflictuale cu Taiwanul. În plus, Europa contemporană nu mai urmărește competiții hegemonice, iar Taiwanul nu prezintă pentru aceasta un interes strategic direct. Cu atât mai mult cu cât distanța geografică este considerabilă, iar capacitatea de intervenție a Europei este limitată. Acesta este motivul pentru care, o lungă perioadă de timp, problema Taiwanului nu a existat în relațiile dintre China și Europa.

În ultimii ani însă, implicarea Europei în chestiunea Strâmtorii Taiwan a devenit tot mai frecventă. Schimburile și contactele legate de Taiwan, atât la nivel parlamentar, cât și guvernamental, au crescut semnificativ, la fel și numărul inițiativelor legislative adoptate de parlamentele europene. În 2024, Parlamentul European a adoptat chiar o rezoluție referitoare la Rezoluția 2758 a ONU, reiterând sprijinul pentru participarea Taiwanului în organizațiile internaționale. Aceste evoluții au culminat recent cu incidentul extrem de provocator al prezenței și discursului susținut în Parlamentul European de către o figură asociată mișcării pentru independența Taiwanului, Hsiao Bi-khim.

Din perspectiva actuală a Europei, Taiwanul capătă o relevanță multiplă. Pe de o parte, el servește drept instrument prin care Europa își demonstrează alinierea față de Statele Unite și își afirmă importanța în relația transatlantică. Pe de altă parte, în condițiile în care China este percepută drept un rival sistemic, utilizarea „cartei Taiwanului” și obstrucționarea procesului de reunificare reprezintă pentru Europa mijloace directe și relativ puțin costisitoare de presiune. Totodată, prevalează convingerea că un conflict între cele două maluri ale Strâmtorii Taiwan ar avea costuri insuportabile la nivel global, ceea ce impune evitarea acestuia, în prezent, prin măsuri orientate în principal spre limitarea acțiunilor Chinei. Nu în ultimul rând, Europa consideră că soluționarea chestiunii Taiwanului a intrat într-o fază critică, de tip „numărătoare inversă”. Din dorința de a nu repeta experiența conflictului ruso-ucrainean, în care dependența energetică de Rusia a generat pierderi semnificative, Europa urmărește nu doar prevenirea unui eventual conflict, ci și pregătirea pentru consecințele acestuia. În acest context, pe lângă intensificarea sprijinului pentru Taiwan, se conturează și eforturi de reducere a dependențelor față de China în domenii-cheie, precum materiile prime critice și lanțurile de aprovizionare. Cazul restricțiilor din sectorul semiconductorilor din Olanda trebuie înțeles în această logică, reprezentând, în esență, o pregătire pentru un posibil scenariu de confruntare.

În fața tendinței tot mai accentuate de „americanizare” a relațiilor China–Europa, se ridică întrebarea privind modul în care China ar trebui să răspundă. O posibilă direcție este observarea modului în care acționează chiar aliatul Europei, SUA: prin conflictul ruso-ucrainean, Washingtonul nu doar că a slăbit Europa, ci a și consolidat dependența acesteia față de sine. Dacă o astfel de dinamică este vizibilă chiar între aliați, atunci, în condițiile în care Europa consideră China un rival sistemic, Beijingul nu poate decât să ia în calcul lecțiile oferite de abordarea americană.

A treia chestiune privește identificarea unui posibil punct de detensionare („spargere a gheții”) în relațiile dintre China și Europa.

În opinia mea, pe termen scurt se conturează două asemenea posibile puncte de inflexiune. Unul este marcat de un grad ridicat de incertitudine, în timp ce celălalt prezintă o probabilitate mult mai mare de materializare.

De la începutul anului 2026, relațiile China–Europa se confruntă cu o serie de schimbări externe majore, care creează premisele unei eventuale recalibrări. Privite în ansamblu, aceste evoluții ar putea favoriza apariția primului punct de detensionare.

Aceste transformări pot fi grupate în trei categorii principale.

O primă categorie vizează mutațiile profunde din politica SUA, care ar marca o trecere de la izolaționism la expansionism. Printre exemplele invocate se numără acțiuni precum presupusa „răpire” a președintelui Venezuelei, Nicolás Maduro, amenințările repetate privind anexarea Groenlandei, teritoriu aparținând Danemarca, stat membru al NATO și al UE, utilizarea unilaterală a forței împotriva Iranului în cadrul unor negocieri, fără consultarea partenerilor europeni, precum și nemulțumirea față de pozițiile de neutralitate adoptate de aliații europeni, însoțită de reluarea discuțiilor privind o posibilă retragere din NATO.

Aceste evoluții au generat patru consecințe principale.

În primul rând, prin acțiuni concrete, Donald Trump a dat consistență noii sale orientări de tip „neo-monroist” („doctrina Trump”): replierea asupra emisferei vestice și prioritatea acordată intereselor proprii imediate. În această logică, Orientul Mijlociu capătă o importanță mai mare decât Europa. Or, în același timp, Europa resimte acut nevoia prezenței și sprijinului militar american: de peste un an, Rusia își accelerează avansul în Ucraina, iar presiunea resimțită de Europa, aceea de a fi lăsată în plan secund, devine tot mai pronunțată.

În al doilea rând, s-a conturat un consens asupra faptului că ipoteza anexării Groenlandei de către SUA reprezintă o amenințare reală. Intențiile lui Trump nu mai sunt puse sub semnul îndoielii. Eventualele concesii de moment nu echivalează cu o renunțare la acest obiectiv, iar oportunitatea unei reluări a demersului rămâne deschisă. Chiar și în timpul tensiunilor dintre SUA și Iran, nemulțumirea lui Trump față de pasivitatea aliaților europeni a fost însoțită de readucerea în discuție a acestei chestiuni, ca instrument de presiune.

Dacă scenariul anexării Groenlandei s-ar materializa, iar amenințările privind retragerea din NATO, motivate de insatisfacția față de comportamentul aliaților, ar deveni realitate, ambele ar conduce la aceeași consecință: subminarea profundă, pe plan militar și diplomatic, a relației transatlantice. Într-un asemenea context, s-ar putea contura premisele unei detensionări în relațiile dintre China și Europa.

În al treilea rând, SUA se îndepărtează în mod vizibil de ordinea internațională existentă, chiar dacă aceasta nu a fost încă destrămată. Pentru Europa, menținerea acestei ordini rămâne esențială pentru protejarea propriilor interese, ceea ce determină o escaladare a divergențelor la nivel strategic, dincolo de dimensiunea strict economică sau de disputele comerciale.

Nu în ultimul rând, Europa se confruntă cu o accentuare a dilemelor de natură morală, concomitent cu o erodare suplimentară a puterii sale de influență („soft power”).

Pe de o parte, din perspectiva Europei, acțiuni precum răpirea lui Nicolás Maduro și atacurile asupra Iranului sunt, prin natura lor, comparabile cu cele ale Rusiei, în sensul că reprezintă încălcări ale dreptului internațional și ale Cartei Organizația Națiunilor Unite. Cu toate acestea, din rațiuni de interes practic, Uniunea Europeană nu își permite nici să le condamne, nici să adopte sancțiuni. Pentru o Europă care a pus în mod tradițional accent pe dimensiunea normativă și morală, această situație o împinge într-un colț al dublelor standarde, echivalent cu o formă de auto-negare.

Pe de altă parte, Europa se află într-o confruntare amplă cu Rusia, însă aceasta vizează Ucraina, stat care nu este membru nici al NATO, nici al Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, Rusia nu a încălcat suveranitatea unui stat membru NATO. În schimb, Statele Unite evocă posibilitatea anexării teritoriului danez, iar Danemarca este, în mod evident, membru atât al NATO, cât și al Uniunii Europene. Din perspectiva intereselor de securitate, dar și a percepției opiniei publice, Europa a ajuns să considere SUA drept principala amenințare. Cu toate acestea, în plan concret, atitudinea rămâne una de acomodare și evitare a confruntării.

Vom reveni cu continuarea acestei analize în materialul următor.

Sursa: aici

Paula Toma este Director executiv al Centrului de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița”.