Educaţie cu „cai verzi pe pereţi”

M-a pus pe gânduri declaraţia unei doamne: întrebată de ce a ieşit cu copilaşul de câţiva anişori în cărucior la miting, a răspuns că aşa vrea să-i inducă băieţelului ei spiritul civic, să-l înveţe că are dreptul sfânt de a-şi striga nemulţumirea în plină stradă şi că protestul rămâne una dintre modalităţile de raportare corectă faţă de propriul tău adevăr.

Deşi micul cetăţean aţipise molfăind o suzetă, mi-am dat seama că femeia are dreptate: de obicei, pe fundaţiile primelor amintiri se înalţă edificiile viitoarelor caractere.

De curând, pornind probabil de la acelaşi principiu, mămicile din Giurgiu alături de odraslele lor au ales să umple Teatrul „Tudor Vianu”, pe scena căruia, în regia Catincăi Drăgănescu, a avut loc premiera absolută a piesei „Vorbăreţul căluţ verde”, semnată de colegul nostru Ştefan Mitroi. O lecţie înduioşătoare despre bucuriile simple şi profunde, despre iubire şi credinţă, pe care o fetiţă bolnavă incurabil o primeşte, chiar înainte de moarte, de la un căluţ verde (sau multicolor, după dorinţă!), care îi apare pe tapetul rezervei de spital. Succesul reprezentaţiei a venit din „sinergia faptelor”: prichindeii s-au cufundat instantaneu în atmosfera spectacolului, au început să dialogheze grav cu personajele coborâte în sală, să le ofere soluţii, să le pună întrebări. 
Şi mi-am dat seama că, deseori, din comoditate, aruncăm în ograda internetului vina pentru refuzul copiilor de a mai citi cărţi. Dacă nu eşti adus în preajma ei, nu poţi afla ce înseamnă seducţia lecturii. Asta se poate învăţa chiar înainte de a începe să desenezi primele buchii. Este vorba de educarea permanentă a spiritului prin exerciţii de imaginaţie. Lucian Blaga scria cândva că mult mai importantă decât stimularea creativităţii şcolare a copiilor este dezvoltarea creativităţii lor artistice, fiindcă, în mod bizar, la vârstele fragede, tocmai datorită cunoaşterii precare a limbii, copii se află într-o paradisiacă stare de graţie: aceasta este „plastilina” încă lesne de modelat a personalităţii lor.

Dacă prin apele tulburi ale literaturii române contemporane navighează (încă) un tansatlantic cu poeţi, un vapor cu prozatori şi o bărcuţă cu dramaturgi, cei care scriu cărţi pentru copii încap, fără să se înghesuie, într-un degetar. Cauzele sunt simple. Mai întâi, este extrem de dificil să scrii pentru copii. Trebuie să fii în stare să intri şi să „dai” în mintea lor, să-i convingi să intre în joc. Apoi sunt aspectele care ţin de „curajul” editorilor de a-i plăti pe scriitorii şi pe ilustratorii de cărţi pentru copii; e mult mai ieftin să-l reeditezi la nesfârşit pe Creangă, deşi ar trebui să-i facă să tresară puţin experienţelor fulminante ale celor care i-au publicat, de pildă, pe Tolkien, Exupery, Lee sau Rowling. Şi, nu în ultimul rând, „talentul” de marketer cultural al USR, care, deşi a făcut nominalizari pentru premiul pe 2012  la secţiunea „Literatură pentru copii şi tineret”, când a fost să-l înmâneze, s-a făcut că plouă.
Dacă, peste ani, pruncul purtat azi în cărucior va ieşi în stradă şi să-şi apere scriitorii însemnă că maică-sa a ştiut ce spune.