Declaraţie de independenţă

Domnilor Băsescu, Ponta, Antonescu, Iliescu, Năstase&Co., iată de ce nu am să cred niciodată în voi: De multe ori mă gândesc că, atunci când Dumnezeu m-a trimis în lumea asta, mi-a strecurat un dram mai mult de libertate în vene.

Aşa sunt eu, un om care nu poate fi vreodată legat de altul, sau de vreo structură, oricare ar fi ea. Un om care se ghidează mereu după propria intuiţie, după propria conștiinţă. Un om care riscă mult. Un om care câştigă. Un om care pierde. Un om care, mereu, are o dorinţă nebună să se ridice. Un om care plânge, care râde. Un om care, de la 19 ani, a muncit de jos şi mult, enorm de mult. Fără să fiu vreun copil de bani gata, fără să-mi găsesc vreun protejat, fără să îmi ia mami mobil sau tati maşină. Un om care a făcut mereu din munca lui o credinţă absolută.

Am fost și vânzătoare, şi secretară, şi asistent marketing, şi director, şi producător TV, și prezentator TV, şi reporter, şi redactor-şef sau adjunct la ziar, şi chiar patron al unei mici afaceri de vis. Asta mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să muncesc până la epuizare, 11, 12, 13, chiar și 20 de ore pe zi, cu cea mai mare dedicare pe care o poţi simţi până în ultima celulă a fiinţei. Şi știu că, oriunde am ajuns în cei vreo 13 ani de când lupt pentru propriile vise, a fost doar pentru că mi-am pus toată viaţa la picioarele muncii mele.

Un om foarte important din lumea mea mi-a spus recent, și nu ca pe un reproș, că sunt imposibil de iubit. Că sunt imposibil de ţinut alături pe viaţă. Că sunt imposibil de legat doar de o casă, de o familie, de prieteni. Că, de fapt, eu m-am născut căsătorită cu munca. Probabil că are dreptate. Nici n-ar putea fi altfel dacă, până și în vacanţe, dorm cu telefonul în mână, tresar la 6 dimineaţa, sau devin turbată când ignor să-mi urmez planurile de viaţă.

De ce nu am să cred vreodată în voi, politicienilor? Nu văd în niciunul un gram de sudoare după o zi nebună de muncă. Nu văd în ochii voștri o mică sclipire de entuziasm, singura forţă din lume care ne face să ne atingem ţelurile. Nu văd la voi emoţia pe care o simţi în stomac atunci când te trezești dimineaţa și spui: „Astăzi, reușesc!". Nu văd pe feţele voastre nopţi nedormite, urme de mici, sau mari înfrângeri, ori victorii. Nu văd planuri scrise apăsat de mână, în care să vă puneţi toată credinţa divină ce ne-a fost dată.

Domnilor conducători, aleși, sau nealeși, puteţi face ce referendumuri vreţi, puteţi să vă scuipaţi cât vreţi, puteţi organiza tombole, bairamuri cu mici și bere, EU, niciodată, nu voi crede în VOI. Pentru că eu n-am nevoie de doctorate inventate ca să muncesc cu dragoste. N-am nevoie de cercuri de „prieteni" ca să-mi realizez visele. N-am nevoie de mineriade ca să lupt pentru libertate. N-am nevoie să fur ca să câștig tot ce-mi doresc. Știu, nu contează asta pentru voi, dar, am credinţa că, așa ca mine, sunt din ce în ce mai mulţi cei care-și semnează, în fiecare zi, propriile declaraţii de independenţă.

Ramona Ursu este jurnalist "Adevărul"