Cum vede China lumea?
0Dimensiunea teoretică a Relaţiilor Internaţionale (RI) de azi este eminamente occidentală. Se ştie puţin despre alternativele provenite din alte sfere civilizaţionale, alte experienţe istorice şi culturi. Valoarea şi aplicabilitatea unei filosfii politice sau teorii RI este universală dacă această universalitate funcţionează în ambele sensuri.
Dintr-o anumită comoditate de multe ori teoreticienii occidentali ignoră teorii care nu se integrează unor tipare consacrate occidentale generalizând validitatea teoriilor lor şi în spaţii cu o experienţă diferită. Teoriile politice de sorginte occidentală au ca şi fundament tradiţii culturale şi experienţe istorice diferite de cele ale Asiei. La cealaltă extremă se află cei care neagă relevanţa teoriei RI de sorginte occidentală invocând un anume excepţionalism local sau regional. Am remarcat în medii non-occidentale şi o anumită rezistenţă faţă de domeniul în sine şi relevanţa teoriei RI percepută ca o disciplină elitistă cu aserţiuni emise din “turnuri de fildeş” departe de realitatea vieţii cotidiene a lumii în curs de dezvoltare, o eschivă prin speulaţie de la abordarea problemelor realităţii concrete. Există o teorie a RI din perspectiva civilizaţiei chineze cu adaptările contemporane dar puţin cunoscută şi integrbilă unei aşteptate teorii universale integratoare a RI.
În acest articol dorim să facem o prezentare a două concepte importante pentru gândirea politica şi teria RI de sorginte chineză: Tianxia şi Armonie.
Tianxia - „Totul sub cer“
Tianxia este unul dintre cele mai importante şi longevive concepte din filosofia politică chineză privind ordinea internaţională şi principiile guvernării. În traducere directă ar însemna Totul sub cer de unde şi denumirea metaforică atribuită Chinei în unele surse ca - Imperiul celest. După cum spune şi Henry Kissinger, din antichitate şi până spre mijlocul secolului XIX Tianxia era denumirea generică aplicată lumii cunoscute. Este un concept istoric dar cu implicaţii pentru modul în care guvernanţii chinezi de azi articulează poziţia Chinei în sistemul internaţional.
Există o dimensiune istorică a Tianxia şi o dimensiune contemporană centrată pe principiul statelor naţiune. Viziunea istorică utilizată de la începutul primul mileniu î.Hr. Până la sfârşitul secolului XIX denotă o viziune asupra lumii în centrul căreia se afla curtea imperială după care într-o succesiune de cercuri concentrice cu o ierarhie bine definită subalternii imperiali de rang înalt, mediu şi inferior, muritorii de rând, statele vasale şi în cele din urmă barbarii din afara Tianxiei deci a ordinii şi civilizaţiei.
În centrul Tianxiei se află curtea imperială şi împăratul care este fiul cerului şi de drept în vârful ierarhiei. Precum civilizaţia chineză conceptul apare atestat în jurul Fluviului Galben în jurul polului de putere politică care se va extinde în încercarea de a prelua sub control lumea locuită de chinezi. Interesant că şi în lucrarea Arta Războiului a lui Sun Tzu obiectivul războiului nu este distrugerea ci preluarea sub control adică integrarea în Tianxia, structura ierarhică echivalentă cu ordinea şi civilizaţia, scoaterea din haos. Precum în filosofia clasică greacă filosofia politică chineză porneşte de la premiza în virtutea căreia omul este o fiinţa socială şi tot ce îl priveşte este relaţionat în funcţie de diverse unităţi sociale care în cercuri concentrice de la mic la mare pornesc cu cea mai mica unitate care este familia şi evoluează spre familia lărgită, comunitatea locală, regională, statală şi suprastatală Tianxia.
Tianxia antică cuprindea întreaga comunitate umană fără distincţia de azi între naţional şi internaţional, principiile morale care guvernează ordinea socială de la cea mai mică unitate la cea mai mare fiind aceleaşi. Este de dezbătut dacă, în ce măsură şi la ce nivel principiile confucianiste vizând autoritatea morală şi ierarhia au funcţionat dincolo de spaţiul social restrâns al familiei sau comunităţii locale. China antică a fost unificată şi pacificată în 221 AC prin forţă brută şi nu prin acţiunea latentă a principiilor morale. Până la mijlocul secolului XIX a fost baza filosofiei politice chineze care trăia în propria realitate utopică diferită de sistemul westfalian al statelor naţiune aflate în continuă rivalitate şi căutare a echilibrului de putere în RI.
Tianxia axată pe ideea autorităţii împăratului chinez asupra a tot ce este sub cer întâlnea o filosofie politică în virtutea căreia China era doar o naţiune ce trebuie să trateze cu alte naţiuni, să accepte şi să trimită ambasadori. Filosofia Tianxiei explică şi izolaţionismul Chinei respectiv refuzul dinastiei Quing de a deschide China comerţului occidental potrivit unei logici în virtutea căreia China, centrul lumii civilizate nu are ce să importe din afară. Semnarea tratatului de la Nanking cu Marea Britanie ca urmare a înfrângerii din primul război al opiului va marca sfârşitul conceptului Tianxia în accepţiunea sa clasică China intrând în sistemul de relaţii internaţionale al lumii moderne ce implică cel puţin în principiu relaţii între state suverane egale.
Sursa foto aici.
În 2005, Zhao Tingyang de la Institutul de Filosofie al Academiei Chineze de Ştiinţe a publicat în limba chineză cartea Sistemul Tianxia - Filosofia unei instituţii mondiale o carte aşteptată de comunitatea politică şi academică chineză care dorea articularea unei filosofii a sistemului RI diferit şi alternativ la sistemul westfalian de sorginte occidentală, un sistem care să reflecte filosofia tradiţională chineză dar şi noul statut în RI câştigat de RP China după decenii de creştere economică. În 2006 şi 2009 varianta sintetică a cărţii a fost publicată în limba engleză pentru publicul occidental în două articole. Pentru Zhao Tingyang sistemul IR de origine westfaliană nu răspunde provocărilor globalizării, nu este armonios şi este intrinsec anarhic, această anarhie fiind la baza multiplelor războaie. Pentru modul de funcţionare efectivă a Tianxiei ca principiu de guvernare politică Zhao oferă exemplul dinastiei Zhu (1046 BC -256 BC) perioada anterioară unificării politice a Chinei când coexistau formaţiuni prestatale rivale sau aliate dar care se supuneau mai mult sau mai puţin autorităţii casei regale Zhou. Dinastia Zhou apare ca autoritate suprastatală a lumii chineze de atunci, responsabilă de ordine, justiţie şi tot ce ţine de binele colectiv şi care intervine doar unde şi când este necesar în eşaloanele inferioare ale puterii politice reprezentată de formaţiuni politice care dispun de autonomie economică, politică şi culturală. Zhao Tingyang a adaptat vechiul concept antic chinezesc cu elemente din filosofia occidentală de la Pax Romana până la kantianul Eseu despre Pacea Eternă respectiv elemente din filosofia Marxist Leninistă, Maoistă cu adaptările ideologice actuale de rigoare de la Deng Xiao până la Hu Jintao şi Xi Jiping. La Zhao, Tianxia actuală este o chintesenţă a excepţionalismului Chinei şi o posibilă soluţie în căutarea păcii eterne pe mapamond. Tianxia apare ca alternativă la modelul occidental de conduită în RI. Implică o viziune asupra lumii care începe cu naţiunea, dar consideră umanitatea ca întreg putând fi relaţionată cu modul de funcţionare al ONU. Democraţia liberală occidentală în opinia lui Zhao nu poate să asigure armonia, echilibrul şi pacea într-o lume globalizată întrucât are la bază interesul individual şi egocentric al indivizilor spre deosebire de Tianxia care se concentrează pe interesul colectiv. Pentru Zhao echilibrul puterii din cadrul sistemului westfalian este instabil, fragil şi disfuncţional spre deosebire de Tianxia care oferă stabilitate printr-un sistem ierarhic bine definit în care statele puternice ajută statele mai puţin puternice. Zhao mai adaugă uşurinţa cu care indivizii pot să fie manipulaţi şi dificultatea accesului la informaţie de calitate condiţii în absenţa cărora democraţia occidentală nu este funcţională. Rolul elitelor este important conform lui Zhao atât în vechea Tianxia cât şi în cea contemporană dacă aceste elite sunt ghidate de principiile marxist leniniste cu specific chinezesc, doctrina actuală a PCC. Tianxia a evoluat ca şi concept din antichitate până la Zhao dar a reţinut câteva caracteristici fundamentale precum, respectul şi obedienţa faţă de autoritate, importanţa interesului colectiv faţă de interesul individual, importa nata ierarhiei şi a centralismului. Tianxia ca alternativă la sistemul westfalian aşa cum o descrie şi argumentează Zhao este suficient de vag descrisă pentru a se adapta unui larg spectru de posibile evoluţii pe scena RI. Astrid Nordin consideră că deşi teoretică, vagă şi utopică Tianxia are importanţa ei în panoplia ideologică a unei mari puteri care se simte responsabilă să ofere soluţii globale pornind de la propria specificitate.
Ce semnificaţie mai are azi conceptul de Tianxia pentru RP China? Punctul de vedere oficial al RP China conform documentelor oficiale ale PCC poate să fie rezumat la cinci elemente de bază care sunt şi fundament al conceptului acestui stat cu privire la ordinea mondială şi care diferă de Tianxia. La baza relaţiilor internaţionale ale Chinei contemporane stă un concept westfalian - Statul naţional, cu un teritoriu clar definit, cetăţenie şi un guvern recunoscut de alţii ca legitim. Ataşarea RP China la conceptul modern al statului naţiune rezultă şi din cele cinci principii ale coexistenţei paşnice formulate în 1953 de premierul Zhou Enlai: respectul reciproc pentru suveranitate şi integritate teritorială; neagresiune reciprocă; neintervenţia reciprocă în treburile interne ale celuilalt; egalitatea şi beneficiul reciproc; şi coexistenţa paşnică. Zhao argumentează că interesul naţional este într-o măsură crescândă în relaţie directă cu interesul umanităţii privită ca o unitate global iar Tianxia în accepţiunea contemporană se referă la umanitate în general în paralel cu recunoaşterea statelor naţionale moderne suverane egale de iure dar în care altele sunt inegale de facto având de facto mai multe responsabilităţi. Tianxia antică sau contemporană definită de Zhao are o problemă funcţională în China contemporană deoarece pe de-o parte susţine o alternativă la sistemul westfalian iar pe de alta consideră sacrosante principiile westfaliene de suveranitate şi non-interferenta în afacerile interne. Altfel spus, deşi interesant ca şi concept, este încă insuficient definit pentru a oferi o alternativă viabilă la sistemul internaţional actual de sorginte westfaliană.
„Armonie” – de la Confucius la Partidul Comunist Chinez
Sursa foto aici.
Este idealul căutat în orice dimensiune a vieţii în civilizaţia chineză inclusiv în politică sau în sistemul internaţional. În discursurile politice ale leaderilor de la Beijing creşterea capabilităţilor economice şi militare ale Chinei este declarată a fi armonioasă şi pacifistă şi în contrast cu dezvoltarea economică şi militară a “puterilor imperialiste” care a avut loc în paralel cu imperialismul. Analiştii politici chinezi caracterizează China secolului XXI ca actorul internaţional cu predilecţie dotat în a exercita puterea de tip “soft” cu mai ales asupra lumii în curs de dezvoltare luând în considerare atât modelul de dezvoltare accelerată cât şi tradiţiile civilizaţiei chineze în care conceptul de armonie în relaţiile cu alte civilizaţii a fost central. E un discurs adresat scenei RI dar şi scenei interne consonant cu modul în care în lumea academică occidentală a fost conceptualizată puterea de tip soft.
Conceptul de armonie în discursul politic chinez are o vechime de cinci milenii şi este înrădăcinat în tradiţia filosofică chineză. Una dintre primele ideograme ale alfabetului chinez caracterul "He", simbolizează ideea de armonie şi pace. Filosoful Confucius în scrierile sale a dezvoltat şi argumentat conceptul de armonie în diversitate, armonia putând sa fie atinsă prin echilibrul celor două. Conceptul de armonie apare în scrierile clasice anterioare dinastiei Qin pentru a descrie o stare dezirabilă de lucruri în societate în care totul este în bună ordine sau un mod ideal de viaţă. Diverşii misionari creştini care au vizitat China precum italianul Matteo Ricci consemnează modul în care în contrast cu statele europene conducătorii chinezi preferă păstrarea status quo pe plan extern a armoniei şi păcii pe plan intern. Conceptul de armonie implică combinare, integrare, coordonarea unor elemente diferite. Armonia implică stabilitate internă un concept esenţial pentru politica internă chineză. În timpul mandatului său preşedintele Hu Jintao a declarat conceptul de armonie exprimat în caracterul “He” ca fiind cel mai semnificativ pentur cultura chineză. Caracterul “He” a şi fost expus peste tot în timpul Olimpiadei dela Beijing din 2008 sau expoziţiei de la Shanghai 2010.
Olimpiada de la Beijing (2008). Sursa foto aici.
Având în vedere centralitatea conceptului armonie în cultura chineză a fost remarcată o diversitate de interpretări, semnificaţii şi uzanţe pentru acest termen de la interpretări daoiste şi budiste până la limbajul politic contemporan al PCC. Sursele confucianiste par a fi cel mai adesea citate în descrierea şi interpretarea conceptului. În concepţia confucianistă tradiţională doar elitele care au atins un anumit nivel de înţelepciune prin educaţie pot să înţeleagă conceptul de armonie. Armonia în societate implică absenţa anarhiei care la rândul ei presupune obedienţa faţă de conducători. O societate guvernată de armonie implică ca fiecare membru al acesteia să aibă un rol şi loc bine determinat în care fiecare îşi îndeplineşte îndatoririle respectiv în care se supune unei ordini ierarhice ca într-o familie în care copii se supun părinţilor iar fraţii mai mici fraţilor mai mari. Descrierea lumii exterioare a fost făcută pornind de la contrastul perceput dintre armonia societăţii chineze şi dizarmonia sau haosul extern. Conceptul de armonie al Chinei de ieri sau de azi nu este neaparat consonant şi atractiv societăţilor occidentale care percep armonia internă sau externă în parametrii diferiţi. În limbajul politic de la Beijing este uzuală şi expresia armonie socială în numele căreia guvernanţii chinezi lansează diverse politici vizând atenuarea diferenţelor de venituri şi standard de viaţă vizibile în China mai ales între mediul urban cu precadere din zona de est şi mediul rural. În acest context conceptul de armonie socială de pe plan intern este coroborat pe plan extern conceptului de lume armonioasă.
Fără un cadru teoretic regional solid, majoritatea analizelor RI referitoare la Asia se realizează prin „ochii occidentali”, ceea cea afectează acurateţea şi aplicabilitatea acestora iar faptul că majoritatea teoriilor RI provin dintr-un mediu anglo-american nu se datorează faptului că Asia ar fi lipsită de reflecţie teoretică. Unele naţiuni precum China au ajuns super-puteri economice şi politice globale şi pentru anumite părţi ale lumii model de dezvoltare economică accelerată. Este momentul ca aceste naţiuni să articuleze o teorie a relaţiilor internaţionale de inspiraţie proprie care să acceadă în “prima linie” a teoriei RI.
China vrea să îşi ia revanşa şi pe această dimensiune.
Articol de Lucian Jora, cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.