Cum mi-am dat seama că mi-a crescut copilul

“Ai scormonit pe la mine prin cameră? De ce?”  Eram cu spatele şi m-am întors siderată. Era vocea baieţelului meu de 5 ani, dar întrebarea… nu îmi venea să cred că vine de la el.  De unde a răsărit adolescentul ăsta cu pretenţii de intimitate?

Camera lui, lucrurile lui, intimitatea lui… baieţelul meu are doar 5 ani. De unde a răsărit adolescentul ăsta cu pretenţii de intimitate? Unde e băieţelul meu cel dulce? Mi se alergau tot felul de gânduri prin minte şi chiar nu mai era loc şi pentru răspunsul pe care ar fi trebuit să îl dau.

Dar zâmbăreţul meu se uita cu aceiaşi ochi verde-senin fix în ai mei şi repetă ultima întrebare: “De ce?”

Şi m-am trezit stânjenită şi încurcată, de parcă fusesem încă o dată prinsă scotocind în dulapul cu minunăţii al educatoarei, ca în urmă cu aproape 30 de ani.     

“Păăăăi, trebuia să iau mai multe cărţi din biblioteca ta şi să pregătesc mai multe jocuri… Astăzi ne vom juca împreună cu păsările si vom afla o grămadă de lucruri interesante despre ele. A, şi am pregătit şi proiectul acela cu raţa, din colaje, pe care îţi doreai de mult timp să îl facem. Abia aştept să facem raţa. Tu nu eşti nerăbdător?”, mi-am revenit greu din şoc, treptat, în timp ce vorbeam, şi am încercat să schimb rapid subiectul spre ceva ce puteam controla.

Nu am ştiut să răspund la întrebările acelea care au venit parcă din altă parte. Din alt copil, cu siguranţă mult mai mare. Sau au venit mult prea devreme. Am fost pur şi simplu dezarmată în faţa reproşului lui.

De fapt, dacă mă gândesc acum bine, nici nu a fost un reproş. Era uimit şi găsise ocazia ideală de a folosi un cuvânt nou învăţat: scormonit. Îi spusesem eu, înainte de a-l lăsa peste weekend la bunici, să nu mai scormonească  în dressingul lor şi el mă întrebase atunci ce înseamnă.

Dincolo de toate acestea, rămâne clar că zâmbăreţul meu a crescut. Da, ar fi trebuit să îmi dau seama când i-am schimbat mobila din cameră, când am renunţat la “jucăriile de bebeluşi” şi a început să construiască puzzle-uri de 100 piese, când i-am cumpărat, săptămâna trecută, sandale numărul 30… 

E dureros cumva. Nu ştiu de ce, durere şi emoţie contopite simt când îl privesc. Şi îmi vine să îl strang tare în braţe, să se cocoloşească la pieptul meu aşa cum făcea când era bebeluş. E la doar câţiva paşi de mine, se joacă cu toţi dinozaurii ăia ale căror nume eu nu ştiu nici să le pronunţ.

Dar el ştie. Pentru că a crescut.

Voi cum aţi conştientizat că v-au crescut copiii? În ce moment? Şi ce e cu durerea asta ciudată pe care o simţi atunci?