Constituţionalitatea Acordului de Integrare în Uniunea Europeană

Actuala situaţie a Uniunii Europene, unde cresc în prim plan partidele populiste, xenofobe, anti-sistem, eurosceptice şi antieuropene, a adus comunitatea europeană în faţa unor aberaţii care riscă să destrame conglomeratul european.

Dacă în alte epoci statele doreau şi se luptau să adere la Uniunea Europeană - nu numai la piaţa comună şi libera circulaţie, ci şi la participarea la decizii - acum se anunţă alegeri europarlamentare în mai 2019 în care vom avea cu certitudine două grupuri europarlamentare, unul eurosceptic – rezervat şi gata să voteze împotriva oricărui pas înainte spre integrarea mai departe la nivel european – altul anti-european de-a dreptul, adică luptând pentru destrămarea şi dispariţia UE.

Dezbaterea privind motivele acestei tendinţe sunt importante şi a ajuns departe. Mai întâi, se vorbeşte despre deficitul democratic al organismelor de la Bruxelles, despre controlul redus al Parlamentului European asupra Comisiei, despre intervenţia suplimentară şi decisivă a statelor, prin Consiliul European, şi chiar lipsa de înţelegere şi interes a cetăţeanului în alegerea Parlamentului European, de unde un deficit de legitimitate al acestor aleşi la nivel european. Dacă mai avem şi înţelegerile inter-partinice şi pertractările naţionale pentru reprezentarea egală în Comisie a tuturor statelor şi proporţională a partidelor, avem imaginea completă a acuzaţiilor pentru înţelegeri politicianiste versus legitimitate la vot. Pe de altă parte, se dezvoltă o întreagă dezbatere şi retorică asupra „puterii celor nealeşi”, respectiv a componenţei Comisiei şi birocraţiei europene, care are nu rareori preeminenţă, în domeniile convenite, asupra conducerilor statelor suverane.

Dar aceste dispute nu au ajuns încă să pună sub semnul întrebării relevanţa UE, decât mai degrabă indirect decât direct, cu excepţia Marii Britanii. În dispută rămân, în fapt, supremaţia suveranităţii naţionale asupra legislaţiei europene, respectiv constituţionalitatea Acordurilor de aderare la Uniunea Europeană. Într-un fel sau altul, e vorba despre o comparare a celor două componente ale dreptului şi stabilirea unei preeminenţe pe principiul că Acordul de aderare nu este altceva decât un act suveran de voinţă ce poate fi luat înapoi, ca în cazul Marii Britanii, pe baza referendumului.

Poate un stat încălca sau ştirbi voinţa cetăţenilor săi luată la momentul integrării/aderării la Uniunea Europeană?

Fireşte că putem vorbi fără dubiu despre faptul că Acordurile de Asociere sunt acte de voinţă ale statelor. Altfel nu ar fi semnate şi ratificate, pe baza legislaţiilor naţionale, de fiecare stat membru. Şi atunci când un stat se opune – vezi cazul Olandei şi Franţei la Tratatul Constituţional – acordul european nu poate intra în vigoare, chiar dacă a fost negociat, semnat şi ratificat de toate celelalte state.

Însă Acordurile ce marchează apartenenţa la UE nu sunt Tratate internaţionale clasice şi simple. Pentru că în interiorul lor se află şi un transfer de atribuţii, de administrare a suveranităţii, alţii susţin chiar un transfer de suveranitate, care se realizează nu numai de către conducerea unui stat, ci trebuie ratificat de parlamente şi supuse voinţei directe afirmate de către cetăţeni. Este şi cazul Acordului de Aderare al României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Deci puterea sa de acţiune excede legile simple ca nivel de funcţionare. Mai mult, echivalează cu modul de votare a Constituţiei şi amendamentelor constituţionale, deci poate fi lesne plasat pe nivelul Constituţiei statelor respective.

De aici şi dezbaterea anterioară: poate un stat încălca sau ştirbi voinţa cetăţenilor săi luată la momentul integrării/aderării la Uniunea Europeană? Evident că nu o poate face în afara unui acord explicit privind un referendum popular de ieşire din Uniunea Europeană, respectiv anularea în tot a acordului în sine. Anularea secvenţială şi unilaterală a unor prevederi sau părţi nu este posibilă. Dacă e aşa, dacă un Tratat de Aderare la UE are valoarea Constituţiei ca legitimitate şi mod de validare, cine garantează respectarea Tratatului cu valoare constituţională? În cazul Constituţiei avem Curtea Constituţională. Dar în cazul Tratatului de Aderare la UE?

Există un precedent în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi el se referea la angajamentul privind energia eoliană şi angajamentul din cadrul Uniunii Energetice. Atunci, Curtea Constituţională a decis preeminenţa Tratatului de Aderare în raport cu legislaţia şi a conchis neconstituţionalitatea legii pe această bază. Nu vreau să discut valoarea de precedent sau regularitatea subiectului, doar întreb în ce măsură Curtea Constituţională nu va apăra Acordul de Aderare al României şi Bulgariei la UE, cu anexa sa obligatorie 10 despre angajamentele şi crearea/acceptarea la aderare a Mecanismului de Cooperare şi Verificare pe justiţie.

Dar Curtea Constituţională chiar judecă direct sau indirect, pe baza ignorării angajamentelor din cadrul acestui Acord ratificat de Parlament şi validat prin referendum de cetăţenii români, constituţionalitatea prevederilor Acordului de Aderare. O problemă de Drept Constituţional, dar, mai mult, şi o problemă cât ieşirea României din Uniunea Europeană pe baza nerespectării şi de către Curtea Constituţională a acestui acord ratificat de către poporul român.