Chestiunea (de)politizării armatei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

M-a amuzat excesul de zel al unui post de televiziune perceput ca o tribună, necesară, deseori utilă, uneori dând cu stângul în dreptul, al forţelor politice de opoziţie. Un (re)portărel sau ce o fi respectivul în schema postului asmuţit pe actualul ministru al Apărării făcea caz de faptul că acesta a fost membru al partidului decedat în decembrie 1989. Comedie mare...

Dacă memoria nu mă înşeală, chiar actualul şef al statului recunoştea, în competiţia prezidenţială, cu Adrian Năstase, ocupantul momentan al unui pat dintr-o celulă rezervată şi altor viitori beneficiari, că amândoi sunt membri ai aceleiaşi formaţiuni politice, cu circa patru milioane de membri, până în dimineaţa zilei de 22.12.1989. 

Prin urmare, pretextul cu apartenenţa politică anterioară, din epoca pe care nu aveam cum să o evităm, neavând la naştere vreo alternativă, ţine de primitivismul unei campanii electorale în care mimaţii virgini politici au ajuns la microfon, după principiul ton, ton, semiton. 

Am scris ton, nu tont, o precizare necesară, pentru a nu se face vreo confuzie. 

A doua acuză la adresa actualului ministru al Apărării, pe care nu îl cunosc personal, nu am nicio tangenţă cu domnia sa, dar o chestiune de principiu mă determină să îmi exprim opinia, de insignifiant rezervist, este acela al studiilor sale, la o academie a epocii apuse.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci şi vreo doi candidaţi la preşedinţia ţării - unul şcolit la o academie de pe portavionul american aflat la nord de Europa, a se citi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, unde nu se ştie ce acoperământ al capului purta pe timpul studiilor, iar altul la o şcoală de studii politice în Franţa, unde ajungeau doar cei adecvat recomandaţi, altfel deveneau brusc şomeri, la revenirea în patrie – ar trebui suspectaţi, deşi evident nu este şi nu va fi cazul, de îndoctrinare cu teorii neconforme cu realităţile politichiei dâmboviţene.

Este o minciună crasă faptul că actualul premier, prin excentrica, pasagera şi surprinzătoarea sa decizie de a fi temporar posesor al unui birou în menestrelul armelor, politizează un minister şi o structură precum DGIA.

Dacă liderii partidelor politice parlamentare ar dori, dar nu o vor face, să se lămurească asupra evoluţiei armatei după 1989, atunci ar trebui să ceară doar două lucruri:

1. Lista ofiţerilor acoperiţi, ai altor servicii de intelligence, care au ocupat funcţia de ministru al Apărării, după decembrie 1989. Reconstituirea fiind atât de facilă…

2. Lista ofiţerilor acoperiţi, trimişi evident nu de pe planeta Marte, pe funcţii relevante în Ministerul Apărării Naţionale. Evidenţa acestora fiind şi azi impecabilă…

Una este controlul civil, democratic, necesar, asupra organismului militar naţional, alta este supervizarea, efectuată de civili cu identitate dublă şi profesionalism execrabil, unii deloc buni vorbitori ai limbii române, dar servind o cauză care nu este a Armatei României.

Din neîncredere clară, ieri, ca şi azi, în cei care răspund de destinul a zeci de mii de militari, pentru care Patria, Tricolorul, România interbelică sunt repere deloc negociabile, asumate conştient, printr-un jurământ clar, depus în apărarea unei naţiuni demne, structuri cu alte misiuni căpuşează armata ţării. Discret. Până la plecarea pe posturi mai bune, în alte ierarhii statale, după ce serviciul de resort al militarilor le arată discret obrazul. Uneori degeaba. 

Aşa că în chestiunea (de)politizării armatei, cu respectul cuvenit, pentru cei agitaţi pe acest subiect, propun ca discuţia artificială să fie abandonată, fie şi numai din considerentul că, pentru cei avizaţi, mă scuzaţi, cam…măcăne.