Avem nevoie de o reconciliere a celor 3 puteri în stat!

Ce se întâmplă când principalele puteri ale statului se luptă între ele și ce facem până în 2028?

În ultimele luni, spațiul public a fost ocupat de diverse conflicte între puterile Statului Român. Vorbim mult prea mult despre războaie între instituții și prea puțin despre războiul adevărat care se poartă împotriva României și a românilor. Iar asta nu de câteva luni, ci de ani de zile! El se duce prin criminalitatea organizată, prin drogurile care intră în școli, prin clanurile care își etalează opulența pe rețelele sociale, prin evaziunea fiscală care ne golește bugetul și, desigur, prin finanțările obscure și extrem de perverse ale războiului hibrid rusesc!

Și vă rog să nu vă grăbiți să îmi spuneți că mâna lungă a regimului Putin nu se vede. Când sunt 30 de grade la umbră, chiar nu am nevoie de termometru ca să știu că e caniculă... Suntem exact, dar exact, în această paradigmă.

Personal, eu văd și cred că România nu va câștiga această bătălie având un stat sfâșiat în trei tabere, să le spunem, un stat în care Parlamentul, Guvernul și Justiția se privesc cu suspiciune sau își dau replici prin presă ori pe internet.

Avem, dimpotrivă, nevoie de o reconciliere reală a celor trei puteri, de o colaborare loială, bazată pe respect reciproc și pe interesul superior al României. Și este necesar să vorbim despre asta. Și să facem ceva!

Puterea legislativă are un rol fundamental în arhitectura constituțională a statului. Prin Parlament trec legile care stabilesc cum lucrează polițistul de la ordine publică, procurorul de crimă organizată, judecătorul de la instanță, inspectorul ANAF sau ofițerul de informații. Dacă legile sunt slabe, confuze, pline de portițe, dacă sunt scrise cu gândul la excepții și nu la binele comun, toate celelalte sisteme sunt puse pur și simplu în genunchi. Nu îi putem cere polițistului să scoată drogurile din curtea școlii dacă îi dăm un cadru normativ care îl expune și îl descurajează. Nu îi putem cere procurorului să ducă până la capăt dosare grele de crimă organizată dacă regimul probelor și al sancțiunilor este construit pentru amânări și pentru prescrieri. Adică, discuția ar muri din fașă.

Mergem mai departe, pentru că, după ce se definesc legile, începe adevărata bătălie. Am auzit de multe ori, fiecare dintre noi, generalizări absolut nedrepte și descurajante pentru adevărații profesioniști. De exemplu, „toți sunt corupți”, „toți sunt vânduți” sau „toți sunt slabi”. Realitatea, desigur, este mult mai nuanțată. Nu am avea stat sau creștere economică dacă ar fi așa.

Este clar ca lumina zilei că vei găsi oameni corupți în fiecare sistem, la fel cum vei găsi oameni de o calitate excepțională în fiecare sistem. Avem în România procurori care rezistă presiunilor, judecători care își asumă decizii (foarte) grele, avem polițiști care își riscă viața în misiuni complicate, funcționari ANAF care nu se uită în altă parte când văd evaziune masivă, ofițeri de informații care își petrec viața urmărind rețele eminamente toxice pentru țară. Ei nu sunt problema! Problema reală este că nu am construit încă acea cultură de colaborare profundă între sistemele statului, în care cei buni sunt sprijiniți, protejați (normal) și puși să lucreze împreună.

Așa cum îl gândesc eu, interesul superior al României trebuie să fie busola comună și exclusivă a tuturor instituțiilor. Nu vreau să mai văd război de imagine. Nu mă interesează ratingurile de la televizor, like-urile de pe rețelele sociale sau micile revanșe instituționale. Sunt lipsite de obiect dacă facem un pas în spate și vedem imaginea de ansamblu, adică interesul național.

Anul 2028 se apropie și va fi un an electoral de natură existențială pentru noi, în care toate tentațiile și provocările (și pericolele!) vor fi extinse la maxim.

În același timp, războiul hibrid împotriva României și a Europei nu va lua pauză pentru campaniile noastre electorale. Din contră, el se va intensifica. Vor fi bani care intră prin fundații obscure, influenceri locali care radicalizează comunități întregi, canale de propagandă, presiuni asupra magistraților, atacuri la credibilitatea poliției, intoxicări legate de anchete fiscale. Vom fi atacați cu de toate și știm asta!

Atunci, cum să nu vrei să vezi Parlamentul, Guvernul și Justiția făcând front comun?

Se spune că în fiecare județ există câte un Potra, câte un individ care adună în jurul său bani, influență și nemulțumire, pregătind terenul pentru mesajele toxice sau chiar pentru acțiuni subversive ori radicale. Prin urmare, dacă statul nu funcționează unitar, aceste personaje vor umple golul lăsat de absența autorității. De aceea, serviciile de informații, parchetele, poliția și ANAF trebuie să se mobilizeze toate în același front, sprijinite și de legislativ, și de executiv, și de justiție.

Nu există democrație fără libertatea și independența justiției. Punct. Dar această libertate nu poate însemna izolarea ei de arhitectura constituțională din care face parte. Înseamnă independență în decizie, dublată de un dialog loial cu celelalte puteri ale statului. Judecătorul trebuie să poată judeca fără teamă și fără presiuni, procurorul trebuie să poată urmări dosare grele fără sabotaj politic, dar în același timp sistemul judiciar are nevoie să știe că poliția, ANAF-ul sau serviciile lucrează în același sens și cu aceleași obiective, adică protejarea cetățeanului și apărarea statului de drept.

Aș vrea să spun câteva cuvinte și despre Ministerul Afacerilor Interne. De prea multe ori, polițiștii sunt priviți fie ca țapi ispășitori pentru toate eșecurile, fie ca o masă amorfă, lipsită de profesionalism. Eu cred că România are nevoie de un parcurs de carieră al polițiștilor redefinit, adus în zona de profesie de elită.

Acest corp profesional are nevoie ca selecția să fie riguroasă, formarea să fie continuă, criteriile de promovare, clare, iar protecția pentru cei integri să fie omniprezentă. Până la urmă, ei sunt cei care trebuie să ne salveze generațiile tinere de droguri, ei sunt cei care intră în cartiere controlate de clanuri, ei sunt cei care îi văd primii pe acei indivizi care își afișează opulența agresivă pe străzi, batjocorind munca cinstită a milioane de contribuabili.

ANAF reprezintă o altă verigă crucială. Evaziunea fiscală poate părea o simplă (sic!) chestiune de buget. În realitate este principalul combustibil al economiei subterane, al clanurilor care spală bani, al rețelelor care cumpără influență. Un ANAF puternic, profesional, digitalizat, cu oameni bine pregătiți și protejați de intervenții, este un aliat direct al polițiștilor, al procurorilor și al judecătorilor. Fără un ANAF eficient, toate discursurile despre „lupta cu marea corupție” rămân jumătăți de adevăr și generează și mai multă frustrare în societate.

Și mai este un domeniu despre care vorbim, cumva, prea puțin în acest context. Mă gândesc la serviciile de informații. În epoca războiului hibrid, România are nevoie de servicii puternice, cu oameni bine pregătiți în toate sistemele și la toate nivelurile de decizie. Dar nu putem construi aceste servicii pe un model de recrutare din alt secol. Este nevoie de o reformă reală a modului în care selectăm oamenii. Nu avem voie să mai organizăm concursuri bazate pe învățare mecanică, pe memorare sterilă, pe candidați care nu gândesc în afara grilei, nu au viziune, nu au curaj și nu cunosc lumea (reală) în care trăim.

Același lucru, însă, este valabil pentru toate puterile statului, iar cei care mă urmăresc știu bine că militez constant pentru profesionalizarea clasei politice!

Parlamentul are nevoie de oameni care citesc, care înțeleg fenomene globale, care știu ce înseamnă război hibrid, criptomonede, rețele de influență sau inteligență artificială folosită pentru manipulare. Guvernul are nevoie de miniștri și de funcționari cu reflexe moderne, capabili să lucreze pe date, pe analize serioase și nu pe impresii sau, cum scriam mai sus, pe rating.

Justiția, la rândul ei, are nevoie de magistrați cu coloană vertebrală, dar și cu o cultură juridică europeană, cu capacitatea de a înțelege rețele financiare și digitale complicate. Și da, eu cred că avem nevoie de experiența magistraților dincolo de 50 de ani, chiar cu atât mai mult după aceea. Spunea cineva că ai vrea să te opereze un chirurg care a adunat decenii de experiență. Este absolut la fel și în cazul magistraților.

Ne mai place să spunem că statul de drept este fundamental. Este. Dar eu cred că avem nevoie de un stat de drept mai dinamic și mai participativ (!), adaptat generației următoare, un stat de drept next generation, în care legile sunt coerente, instituțiile se respectă între ele, iar cetățeanul simte, în viața de zi cu zi, că nu este singur în fața infractorului, a clanului sau a manipulatorului plătit de ruși.

Întreb, sincer, oare cetățenii din fiecare județ își cunosc parlamentarii și știu cine îi reprezintă? Știu cui să ceară explicații când văd că pe strada lor se vând droguri, că în cartierul lor clanurile fac legea, că evaziunea fiscală a devenit sport național? Atâta vreme cât politica rămâne ruptă de aceste întrebări concrete, reconcilierea dintre cele trei puteri va rămâne un exercițiu teoretic. Trebuie, așadar, să trecem la următorul nivel, inclusiv în materie de exercițiu democratic cotidian și fără a ne limita doar la proteste ocazionale.

În fine, cu toate problemele ei (prezente în multe alte țări europene), eu văd România ca pe o țară care are resurse morale și profesionale în toate sistemele. Avem magistrați buni, polițiști buni, ofițeri buni, funcționari buni, parlamentari și miniștri care chiar își fac treaba. Îi avem.

Ceea ce ne lipsește acum în această perioadă, și până în 2028, este un pact real între puteri, o cultură a colaborării în care fiecare își cunoaște locul, competențele și limitele, dar toți, fără excepție, lucrează în aceeași direcție.

Reconcilierea pe care o propun eu, deși nu va fi ușor, înseamnă să reușim, odată pentru totdeauna, ca parlamentarii, guvernanții, magistrații, polițiștii, inspectorii ANAF și ofițerii de informații să fie părți integrante (rotițe, dacă doriți) ale aceluiași angajament față de România, și nu vorbesc la modul abstract, de concept. Mă refer la un mecanism care funcționează cotidian, concret, în fiecare zi.

Prin urmare, trebuie să putem pune interesul național deasupra orgoliilor instituționale, iar atunci vom avea un stat care își protejează activ cetățenii, își ține tinerii departe de droguri sau de proxeneți, și oprește banii rusești să alimenteze ceea ce eu numesc rețelele răului, care ne dezbină și ne aruncă unii împotriva altora!

Eu spun că asta este responsabilitatea generației noastre politice și instituționale. Și nu  cred că avem dreptul să o ratăm.