Arhiva de arhitectură: căminele interbelice

Proiectul de cercetare „Arhiva de arhitectură“ al Asociației Istoria Artei a ajuns în cel
de-al doisprezecelea an de activitate intensă de punere în valoare a unor documente unice.

Debutul public a avut loc în 2014, după mai mulți ani de investigații susținute în fondurile Arhivele Naționale ale României și a cunoscut mai multe teme: începuturile arhitecturii românești moderne (1830-1860, 1860-1870), casele arhitecților din București, influențele franceze (1870-1880), locuri ale memoriei Primului Război Mondial, stilul neoromânesc, arhivele arhitecților Cristofi Cerchez și Paul Smărăndescu. Acum 3 ani am propus recuperarea istoriei Corpului Arhitecților, instituție înființată pentru a reglementa activitatea breslei din perioada interbelică.

În continuarea demersului de a scoate la lumină destine uitate ale arhitecturii românești și de a contura programe de arhitectură din perioada interbelică, proiectul de cercetare de anul acesta are ca temă căminele de ucenici și ucenice. Investigația echipei pluridisciplinare pornește de la un fond documentar inedit al Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, cu precădere dosarele și planurile de arhitectură de la Direcția Meseriilor și a Învățământului Muncitoresc și Direcția Tehnică/Arhitecturii.

Instituția creată în 1920 a cunoscut mai multe reorganizări și a trebuit să se adapteze multor schimbări socio-economice și politice. Figura constantă a fost cea a inginerului Stavri C. Cunescu (1888-1977), care a lucrat în acest minister mai bine de 20 de ani, ocupând și funcția de director al muncii. A activat cu toată energia pentru promovarea și susținerea învățământului profesional și muncitoresc.

Încă din 1926 aici s-a format o echipă puternică de arhitecți, conductori și ingineri pentru a dezvolta un întreg program de arhitectură, cel al căminelor profesionale și a de întreține clădirile închiriate, donate sau transformate pentru a găzdui cursurile și chiar ucenicii. Urmărim astfel activitatea unor personalități prea puțin cunoscute astăzi: C.D. Dobrescu, Ștefan Iofciu, G.Negoescu, Petre H.Ionescu, Tașcu Ciully, J.Constantinescu, I.D.Enescu, N.Bilargiu, Dimitrie T.Dobrescu, Leon Silion, A.Viecelli, Petre N. Boico, Adrian Crețu.

Istoria clădirilor fostelor cămine de ucenici este în prezent prea puţin cunoscută, destinaţia lor iniţială fiind uitată. Proiectul construirii căminelor de ucenici în România interbelică a fost unul căruia i s-a acordat o mare importanţă pe plan naţional, ca premisă la dezvoltarea industriei și a specializării meseriașilor români în centrele urbane din „noile provinciiˮ. Programul de arhitectură a evoluat spre finalul anilor ’30, grupând în final mai multe funcţiuni legate de politica şi protecţia socială, de educarea şi îndrumarea ucenicilor şi a muncitorilor (oficii de muncă, de orientare profesională și de plasare).

Vă invităm să descoperim împreună unele aspecte ale cercetării de arhivă în cadrul unor conferințe online susținute de istoric dr. Mircea Pașca, istoric de artă dr. Oana Marinache și dr.arh. Mădălin Ghigeanu. Prima întâlnire a avut loc miercuri, 26 martie, de la 18:30 pentru o prezentare a proiectului de cercetare „Arhiva de arhitectură: căminele interbelice“, a arhivei Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale și a principalilor creatori care au contribuit la realizarea clădirilor.

Miercuri, 2 aprilie, de la 18:30, am organizat cea de-a doua conferință cu „Căminele de ucenici și ucenice din București“ a istoricului de artă dr. Oana Marinache. Primele două cămine de ucenici din domeniul artelor grafice s-au amenajat în clădiri existente, achiziționate special de Ministerul Muncii în 1926-1927 de la Atelierele Naționale pentru industria lemnului și a fierului. Adresele clădirilor erau în fostul cartier industrial din zona Dudești, în fostele str. Campoduci/G.Ionescu-Gion nr. 47/49 și str. Anastase Panu 41/43. După evaluarea arh. Ștefan Iofciu, au intrat în administrarea Direcției Meseriilor și Învățământului Muncitoresc, care își avea sediul pe atunci în stradela general Lahovary 7 și era condusă de inginerul Stavri Cunescu.

În 1928 au fost realizate investiții în amenajarea unui cămin de ucenici ”Principesa Maria” în str.Prelungirea str. Berzei 9, sub supravegherea aceluiași arh. Iofciu. În perioada următoare se va ridica un sediu nou pe str. Povernei colț cu str. V. Alecsandri. Aici au fost implicați consilierul C.D.Dobrescu, arh.proiectant Petre H. Ionescu și antreprenorul de lucrări publice M. Romașcu. Noul așezământ de educație și protecție al ucenicelor a apărut la inițiativa soției ing. Furnică, care a fost ajutată și de doamne din lumea bună: Cămărășescu, Glogoveanu, Țițeica, Martinescu, Butculescu, Oromolu, Zissu. Complexul a fost realizat în mai multe etape, ca o investiție a Ministerului Muncii, la prima inaugurare, din decembrie 1930, participând și Regina Maria a României. Clădirea a adăpostit și Camera de Muncă. În a doua extindere (1933-1934) au fost implicați arh. Petre H. Ionescu și antreprenorul Vasile Popescu. Aici au putut fi găzduite 500 de eleve, oferindu-se cursuri serale, găzduire (internat) și activități culturale. În actuala str. Povernei 6 se află unul dintre sediile Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative.

În 1929 a început proiectarea și construcția căminului de ucenici și a cantinei muncitorești Obor aflate pe Bulevardul Gării de est 16/azi Școala gimnazială Ferdinand I. Planurile au fost elaborate de arh. diriginte Tașcu Ciulli și arh.Petre H.Ionescu, fiind implicat și consilierul Ministerului Muncii, arh. C.D.Dobrescu iar devizul și controlul fiind făcute de arh.Jean Constantinescu. Licitația a fost câștigată de către Întreprinderea Uniunii micilor industriași, reprezentată de ing. Carlo Pedrazzoli și L.Hermann. Inaugurarea a avut loc abia în toamna anului 1933 iar capacitatea a fost de 350 de locuri.

Căminul de muncitoare al Asociației Amicele Tinerelor Fete s-a aflat pe strada Barbu Catargi 16/azi Mihail Moxa. O vreme aici au funcționat cursurile unei școli și Societatea Sprijinul. După război, Asociația Amicele Tinerelor Fete a primit mai întîi o subvenție de la Ministerul Muncii și Primărie pentru a găzdui femeile aflate în căutarea unui loc de muncă în capitală. Clădirea cu parter și etaj a fost transformată în 1929 pentru a găzdui căminul de muncitoare, cu o utilizare pe o durată de 10 ani. Arhiva Ministerului Muncii consemnează un deviz semnat de arh. Jean Constantinescu și arh. C.D.Dobrescu, diriginte al lucrărilor fiind arh.Dimitrie T. Dobrescu și lucrările fiind acordate antreprizei Întreprinderea Mihail Doliner din str. Smârdan 4. Au fost investiți 900000 – 1 milion lei pentru transformări, reparații și adăugarea unui etaj nou.

În încheierea prezentării am descoperit istoria căminului de muncitori și emigranți din Calea Griviței 64-66, pe un teren achiziționat în 1927. Aici a fost mutat în 1931 sediul Ministerului Muncii, fiind adăugat un corp nou în curte, realizat în 1933-1934 după planurile arh. Ion V.Dinulescu cu ajutorul Societății Româno-italiene de construcțiuni. Clădirile sunt astăzi în posesia Poștei Române, respectiv în folosința Muzeului Național al Literaturii Române.

Joi, 14 aprilie, a avut loc cea de-a treia conferință, susținută de istoric dr. Mircea Pașca, care a punctat mai multe aspecte legate de organizare și situația din Transilvania, cu accent pe căminul din Oradea. Acesta a fost proiectat în 1937-1938 și este un studiu de caz de edificiu multifuncțional, modern. A fost conceput de arhitectul Petre Haralambie Ionescu (1904-1968). 

În a doua conferință a istoricului Mircea Pașca, programată în 14 mai, vor fi prezentate căminele de ucenici construite de Ministerul Muncii în Ardeal în perioada interbelică: Cluj, Târgu Mureș, Alba Iulia, Brașov, Hunedoara, Dej, Timișoara, Arad. Istoricul de artă Oana Marinache va aborda cazurile căminelor neoromânești din Tîrgu Jiu, Pitești și Slatina.

Calea de acces gratuit: 14 mai, de la ora 18:20-18:30 meet.google.com/jtc-uats-kez

De reținut!

Căminele de ucenici erau destinate categoriei de vârstă între 14 și 18 ani. Conform legii, puteau fi ucenici cei care  au împlinit vârsta de 14 ani (dar nu mai mult de 16 ani) și au absolvit cursul primar. Părinții trebuiau să achite costurile găzduirii copiilor, în anii ’30, sub ministeriatul lui Ion Nistor, investindu-se și într-un program de burse care să acopere aceste cheltuieli. Ucenicii încheiau un contract cu patronii atelierelor și fabricile unde lucrau, legal fiind și atunci un program de 8 ore, care să le permită și studiul seral și odihna în cămin. Din păcate, exista o discrepanță mare între remunerația ucenicilor și a ucenicelor și uneori se abuza de programul lor de lucru în detrimentul educației.

Conform definiției din lege, „Căminele de ucenici sunt instituţii create cu scopul de a asigura ucenicilor din meserii, industrii şi comerţ: locuinţă, hrană şi odihnă, în condiţii igienice, precum şi o educaţie îngrijită”. 

Următoarele întâlniri sunt programate pe: 28 mai, 4 și 25 iunie 2025.

Parteneri: Arhivele Naționale ale României, Uniunea Arhitecților din România, Universitatea

de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“-București

Proiect susținut de Ordinul Arhitecților din România, din timbrul de arhitectură