Alina Mungiu-Pippidi: Cercul vicios şi cercul virtuos. Două scenarii pentru România

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele SAR

Vorbim mult de Vaslui zilele astea, datorită unui caz banal la ţară, nişte băieţi dotaţi cu o maşină au folosit-o ca să culeagă o fată pe care au făcut-o cu toţi prietenii lor „poştă”, în climatul de îngăduinţă al sătenilor şi chiar al magistraţilor locali. Precedenta ocazie în care Vasluiul s-a mai ridicat la asemenea nivel de faimă a fost cazul Tanacu, de la care au trecut exact zece ani.

Monahii de la Mănăstirea Sfânta Treime care au ţinut timp de trei zile o fată imobilizată pe o cruce de lemn şi au supus-o unui ritual de exorcizare până la deces au primit pedepse cu închisoarea dar au fost demult eliberaţi condiţionat, întorcându-se la viaţa lor veche. În cei zece ani trecuţi, regiunea Nord-Est din care face parte Vasluiul a rămas a doua în topul sărăciei din Europa, după vestul Bulgariei, cu reflectarea civilizaţională corespunzătoare – în Caţavencii cules de pe aeroport am găsit gluma crudă că peste tot în ruralul românesc se ciopleşte în lemn sau piatră, numai în Vaslui în carne de om. Partidul Social Democrat se clasează regulat primul la alegerile din acest judeţ. Conform României Curate, pentru fapte de corupţie comise în Vaslui au fost condamnate definitiv 26 persoane în perioada 2010-2014, în peste optzeci la sută din cazuri cu suspendare. Jumătate din cazuri au implicat fonduri UE.

Cei zece ani de la cazul Tanacu la cazul Văleni, evident scurşi degeaba pentru evoluţia moravurilor şi statului de drept vasluian, au adus evoluţii în alte judeţe româneşti? Să luăm de exemplu Caraşul, în ceva mai bogata regiune Vest: de şapte ani nu e rezolvată asasinarea unui consilier local care investiga pe hoţii de lemne. Acolo au condus şi conduc democraţii familiei Frunzăverde şi gaşca lor locală. Sau luaţi Buzăul, cândva primul în topul autoritarismului (mai bun un sistem politic cu un singur partid pe vremea tezei mele de doctorat, Românii după ”89 în 1995) unde vechii liberali au reuşit să se ridice la vârf o vreme, doar ca să ducă pe culmi mita stupidă, împărţită prin contract, sau luaţi Prahova, unde PSD a arătat că poate fi şi în fruntea bogaţilor, nu doar a săracilor. Povestea e peste tot aceeaşi. Zece ani care nu au schimbat nimic. Sau, dacă îi traducem în fonduri pre-structurale şi structurale destinate ridicării nivelului acestor regiuni, vedem nu zece ani de dezvoltare, ci zece ani de prăduire. Fondurile astea au fost concepute ca să scoată Vasluiul şi Buzăul din lumea a treia, să cureţe Prahova de fierul vechi şi cauciucul care zace prin albie, să protejeze pădurile din Caraş. Fie nu s-au chelltuit, că erau prea cu restricţii, fie au fost taxate rău de parandărăt, comisionul recuperat de partidele corupte prin firme favorite. Fapt e că ţara nu s-a mişcat defel – la marginea Bucureştiului, care este peste media de venit a regiunilor UE deja pasc mieii printre gunoaie în periferia ilfoveană iar în noaptea de Înviere se aprind focuri pe marginea bălţilor ca să încălzească morţii – un obicei pre-creştin. Filmat de mine anul acesta în multiple locaţii.

Dacă eu cred că se poate totuşi face ceva pentru ţara săracă, demoralizată şi plină de prădători pe care o văd aşa de puţin schimbată faţă de tinereţea mea din anii optzeci sub Ceauşescu e pentru că mă uit mereu la acel grafic al meu care prognozează ce nivel de guvernare ai în funcţie de nivelul de dezvoltare umană la care ai ajuns. 56 la sută din estimări sunt corecte – asta face relaţia semnificativă, dar tot asta înseamnă că 44 la sută din cazuri se comportă altfel decât te-ai aştepta, sunt fie mai bine, fie mai rău decât ar prezice nivelul lor de dezvoltare. Ţările care performează mai bine, fie că sunt performeri istorici, ca Danemarca, fie că sunt performeri recenţi, precum Capul Verde, le-am studiat în ultimii ani pe toate. Ţările care sunt sub nivel, ca Rusia, China, Zimbabwe sau Venezuela, de asemenea le ştiu. Din cele în care nu am lucrat pentru vreo agenţie de dezvoltare (ca Venezuela) am studenţi, şi am condus deja destule cercetări. Toate acestea m-au convins că dincolo de fatalităţi, liderii, grupurile de oameni care vor alte reguli ale jocului, coaliţiile binelui contează, ele explică cele peste douăzeci de excepţii pozitive pe care le găsesc, tot aşa cum oamenii particular de răi, dar care reuşesc să coalizeze răul, le explică pe cele negative.

Ei bine, România şi Bulgaria sunt exact unde te aştepţi să le găseşti. E normal: au săteni care trăiesc în preistorie, capitaliştii de succes sunt cei care nu au plătit niciodată taxe şi liderii au ajuns în politică pentru că asta e calea cea mai sigură şi scurtă de ascensiune socială (nu e aşa în ţările avansate, unde afacerile sau anumite profesiuni sunt cele care aduc succesul în viaţă). Dar asta nu e o condamnare, dimpotrivă – aşa cum am strecurat ţara în UE fără ca ea să merite, pentru că nişte oameni strategici s-au aliat la momentul potrivit, şi populaţia, aşa amărâtă cum e ea, a vrut asta clar şi ferm, tot aşa şi acum ţările astea se pot schimba. Iată cum arată, în doar câţiva paşi rudimentari, cele două scenarii, cel vicios, în care tranziţia noastră se zbate de 25 de ani, şi cel virtuos, în care câteva măsuri pozitive declanşează lanţul care aduce dezvoltarea pe care o dorim. O să le pun în opoziţie, fără comentarii:

Sunt convinsă că mai puteţi şi dvs completa cercurile astea. Vă rog să o faceţi.

Puteţi comenta acest text pe Romanicurata.ro