Alegerile universitare: quo vadis?

Articolul de astăzi, care încheie foiletonul nostru, îşi propune să ofere câteva repere cu privire la alegerile de la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, pornind de la câteva consideraţii legate de istoria, evoluţia şi actualitatea instituţiei de învăţământ superior, şi încheind cu analiza programelor celor doi competitori înscrişi în cursa pentru fotoliul de rector al acesteia.

Când la 1 iunie 1992 se constituia, printr-o hotărâre a guvernului condus de târgovişteanul Theodor Stolojan, contrasemnată de ministrul învăţământului şi ştiinţei, Mihail Golu, şi de titularii portofoliilor economico-bugetare de resort, Universitatea „Valahia” din Târgovişte, România abia începea să se reconecteze la circuitele ştiinţifice şi culturale occidentale de care fusese îndepărtată mai cu seamă în ultimul deceniu al regimului totalitar comunist. Se manifestau, pe de o parte, speranţele unei redresări economice care să permită creşterea nivelului de trai general, dar şi primele dezamăgiri generate de problemele care tindeau să se acumuleze, fără a se identifica şi soluţii în vederea remedierii acestora. Presiunea numeroşilor tineri din generaţiile care absolviseră liceele îndeosebi în anii 1980, şi care nu reuşiseră să treacă foarte dificilul examen de intrare a facultate, se manifesta puternic, ceea ce a determinat nu numai creşterea numărului de locuri bugetate sau cu taxă de la universităţile istorice ale ţării, dar şi apariţia unor noi instituţii de învăţământ superior de stat înfiripate dintr-o serie de colegii universitare mai vechi sau mai noi (aşa cum a fost cazul şi la Târgovişte, unde existenţa acestuia număra un singur an), precum şi a unei mulţimi de universităţi private care funcţionau, de cele mai multe ori, cu aceleaşi cadre didactice din învăţământul de stat. În numeroase cazuri, aşa cum s-a întâmplat şi la Târgovişte, spaţiile de învăţământ, adeseori închiriate de la licee şi şcoli, erau improprii unui învăţământ de calitate, iar profesorii se împărţeau între două şi uneori chiar trei instituţii de învăţământ superior. Starea educaţiei superioare a cunoscut un proces de schizofrenie funcţională, pe de o parte alimentându-se creşterea numerică accelerată, iar pe de alta scăderea dramatică a calităţii.

Într-un fel, România recurgea din nou la o ardere a etapelor, denunţată de Titu Maiorescu în 1868 şi analizată recent de istoricul britanic Alex Drace-Francis, care a tras concluzii diferite, în lucrarea sa Geneza culturii române moderne, operă apărută în limba română în anul 2016.[1] Aşadar, ţara noastră încerca să refacă ecartul în termen de accesibilitate a studiilor înalte pe care celelalte state europene îl parcurseseră începând cu deceniul al şaptelea, atunci când dorinţa de democratizare a mediului academic şi a accesului la studii de profil, exprimată şi de protestele din 1968, condusese la fondarea a numeroase instituţii universitare şi colegii, mai cu seamă în Europa Occidentală. Începând din anii ’60 şi până la sfârşitul anilor ’70 sporul numărului de poziţii academice de pe Bătrânul Continent a fost exponenţial. Thomas Finkenstaedt, în capitolul dedicat cadrelor didactice din învăţământul superior din volumul al IV-lea al lucrării A history of the university in Europe [„O istorie a universităţii în Europa”], oferă o serie de date foarte interesante, care arată că până şi rata moderată de creştere din Olanda a fost de 175%, în vreme ce în Italia a urcat până la 600% iar în Portugalia numărul de cadre didactice s-a înşeptit. Chiar şi în ţările Blocului Răsăritean s-a produs concomitent o expansiune şi o răspândire a învăţământului superior, transferându-se programe de studii, facultăţi şi universităţi către polii regionali, dar sporind totodată şi numărul de programe de studii de la instituţiile academice mai vechi. Aşa s-a întâmplat În Polonia, care şi-a triplat numărul de poziţii profesorale, la fel în Cehoslovacia, care şi le-a dublat. Regimul comunist din România, atât de stalinist în rădăcinile sale, a bugetat un număr din ce în ce mai redus de catedre universitare, mai cu seamă începând cu anul 1980, când numărul total de profesori a cunoscut un declin. Pe de altă parte, oameni cu operă ştiinţifică solidă, cu liste de publicaţii substanţiale, cu o reputaţie academică impecabilă, cu numeroase invenţii şi inovaţii au rămas fixaţi pe poziţii universitare medii sau chiar inferioare, urcarea în grad realizându-se într-un ritm de melc. Nu surprind, prin urmare, evoluţiile postdecembriste când, pe lângă scoaterea la concurs a unor poziţii universitare superioare, s-a dublat – în mai puţin de trei ani! – numărul acestora, ajungând de la 11.696 la 20.810[2], sporul ulterior, de până la  26.000, realizându-se într-un ritm ceva mai lent.

Generaţiile de aşa-numiţi „decreţei”, foarte numeroase, cu elite bine formate, au umplut rapid băncile facultăţilor mai noi sau mai vechi, de stat şi private. În acest context, a apărut şi sintagma „fabrici de diplome”, menită să descrie creşterea rapidă a titraţilor universitari care nu-şi formaseră pe deplin – uneori, defel! – competenţele necesare în domeniul de studii absolvit. Personal de cercetare disponibilizat din institutele sau marile fabrici de stat, profesori din învăţământul preuniversitar, diverşi specialişti s-au alăturat corpului universitar, înregistrându-se un evident declin al calităţii educaţiei, dar şi un spor însemnat al numărului de absolvenţi. Acest fenomen nu a fost, de altfel, necunoscut în Europa Occidentală, unde expansiunea învăţământului superior s-a făcut, în primă instanţă, de asemenea printr-o scădere vizibilă a calităţii educaţionale, fenomen ce s-a întrepătruns, de altfel, cu încheierea existenţei universităţii elitelor. Acest proces a generat o tranziţie spre un învăţământ superior menit să ofere programe de pregătire unui segment tot mai mare al populaţiei. Problema universităţilor româneşti, prin comparaţie, a fost că extinderea rapidă a numărului acestora şi a volumului de studenţi înmatriculaţi s-a realizat într-o perioadă de anomie legislativă (mai ales în materie de calitate a studiilor), de declin economic accelerat şi de scădere a posibilităţilor de finanţare a învăţământului superior. În plus, numărul de locuri de muncă oferite titraţilor a cunoscut o scădere dramatică, cele mai multe oferte disponibile fiind ocupate de primele promoţii mai numeroase de absolvenţi care şi-au început studiile după 1989.

Numărul însemnat de populaţie tânără şi dornică de a-şi îndeplini o aspiraţie personală a determinat iniţial ca aceste neajunsuri să fie întrucâtva depăşite, dar pe termen mediu şi lung, declinul demografic şi îmbătrânirea populaţiei, imigraţia în ţările occidentale şi competiţia cu universităţile mult mai bine clasate în topurile universitare mondiale au dus la o diminuare a posibilităţilor bugetare şi a competitivităţii instituţiilor româneşti de învăţământ superior.

Lucrurile nu au stat altfel la Târgovişte, unde preocuparea iniţială a primei echipe de conducere a universităţii, condusă de rectorul fondator Prof. univ. dr. ing. Florea Oprea, a fost aceea de a alcătui întreaga infrastructură materială şi umană, pornind aproape de la zero. Un tip de lider universitar energic şi dinamic, cu o experienţă managerială indiscutabilă în învăţământul superior, care a condus cu mână de fier universitatea, profesorul Oprea a optat pentru un implant masiv de profesori universitari din cel mai însemnat centru universitar al ţării, de la Bucureşti, dar şi de la Galaţi şi de la alte instituţii de învăţământ superior şi de cercetare româneşti. Pentru că noii veniţi nu puteau să acopere toate materiile din statele de funcţii, în special seminariile şi laboratoarele, acestora li s-au adăugat diverşi specialişti şi profesori din orizontul local, mai mult sau mai puţin pregătiţi pentru a face faţă responsabilităţilor din fişa postului. Ca orice echipă nou formată, aceasta a fost inegală calitativ, conturându-se treptat poli de performanţă academică, precum şi departamente şi echipe de cercetare aflate sub rigorile calitative ale unui învăţământ superior bine structurat. În timp, universitatea şi-a sporit numărul de facultăţi până la zece, al programelor de studii oferite studenţilor şi a reuşit să reechilibreze valoric departamentele şi centrele de cercetare, fără a putea însă depăşi toate deficienţele începuturilor sale. Potrivit strategiei rectorului fondator unii dintre cei mai buni absolvenţi ai programelor de licenţă au fost selecţionaţi pentru o carieră universitară şi mulţi dintre ei au ajuns între timp titulari ai cursurilor la care iniţial au fost opriţi ca asistenţi. Pe de altă parte, pensionarea şi/sau retragerea unei bune părţi a celor dintâi profesori ai universităţii au generat noi falii sau chiar mici seisme calitative, care continuă încă să creeze replici în unele substructuri ale instituţiei de învăţământ superior până în prezent.

În materie de educaţie, Universitatea oferă un număr aproximativ egal de programe de studii de licenţă şi master (39, respectiv 42). Ierarhizarea programelor de studii realizată în urmă cu aproape un deceniu potrivit Legii 1 din 2011, sub ministeriatul lui Daniel Funeriu şi rectoratul prof. univ. dr. Ion Cucui, nu a selectat niciunul dintre programele almei mater în grupul celor de elită (A), dar 19 dintre cele 25 de programe existente la acea vreme în universitate (76% din total) au fost clasificate în categoriile B şi C, cu alte cuvinte în rândul celor medii şi bune, în ciuda începerii tardive şi gestionării ineficiente a colectării datelor cuprinse în raportările transmise la minister. Pe de altă parte, clasificarea universităţilor din România, realizată în paralel cu ierarhizarea programelor de studii – care a stârnit numeroase critici la vremea sa – a retrogradat universitatea în categoria „universităţilor centrate pe educaţie”, adică un fel „liga a III-a”, chiar dacă pe podiumul acesteia (după Universitatea "Aurel Vlaicu" din Arad şi Universitatea "Stefan Cel Mare" din Suceava, dar înaintea vecinilor de la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti).  Pierderile suferite de instituţie în termeni financiari şi de imagine au fost considerabile, ceea ce aşază din capul locului o miză substanţială a alegerilor din cadrul universităţii de anul acesta, în contextul reluării prognozate a procedurilor de clasificare a universităţilor şi ierarhizării programelor de studii: promovarea în categoria superioară, a „universităţilor de educaţie şi cercetare ştiinţifică”, pe de o parte, intrarea a cel puţin unui program în categoria A din ierarhia programelor de studii şi ascensiunea în categoriile superioare a altor programe lăsate înspre coada listei în domeniul de studii respectiv. Toate acestea se vor putea realiza doar cu ajutorul unui management de calitate, al unui rector cu experienţă managerială, de cercetare şi ştiinţifică considerabilă, având alături o echipă capabilă să-şi asume de îndată demersurile de întărire a calităţii şi rigorii în toate departamentele printr-o colaborare strânsă cu acestea, dar şi prin stabilirea de parteneriate şi coaliţii universitare, naţionale, europene şi internaţionale, capabile să insufle forţă şi noi resurse de creştere la nivel macroinstituţional şi sectorial. Pe lângă abilităţile de management, de excelenţă în materie didactică şi de cercetare, de prestigiu personal, noul rector trebuie să dea dovadă de pragmatism, tact, inteligenţă (inclusiv inteligenţă emoţională), calităţi de diplomaţie universitară pentru a reuşiîndeplinirea acestei aspiraţii naturale a unei universităţi care deţine în portofoliul său studii universitare de doctorat (în domeniile istorie, ingineria materialelor, ingineria electrică, management şi contabilitate).

Cele două şcoli doctorale, reunite sub umbrela aşa-numitului I.O.S.U.D. (prescurtarea de la Instituţie Organizatoare de Studii Universitare de Doctorat), se află în faţa unei proces de acreditare şi a transmis deja un prim raport de autoevaluare la registratura Ministerului Educaţiei Naţionale. Studiile doctorale atrag studenţi din întreaga ţară (câţiva şi din străinătate), se pot lăuda cu un grad sporit de internaţionalizare (manifestat inclusiv prin semnarea unor acorduri de cotutelă doctorală cu instituţii de învăţământ superior prestigioase din Europa), oferă un pachet de cursuri ce pun accentul pe elemente de etică şi metodologie a cercetării ştiinţifică, oferă filtrul unui program antiplagiat de verificare a autenticităţii lucrării şi cadrul pregătirii şi susţinerii unui număr important de teze de doctorat, multe bune, foarte bune sau chiar excelente. Şi în acest domeniu sunt însă necesare îmbunătăţiri, destinate, pe de o parte, a creşte calitatea studiilor în toate domeniile de doctorat, dar şi a evita unele apariţii insolite (mai cu seamă a unor controversaţi politicieni) în rândurile studenţilor doctoranzi  şi a preîntâmpina cazurile de plagiat care – deşi reduse numeric – au afectat prestigiul şi bunul renume al instituţiei. Recordul îl deţine proaspăt alesului vicepreşedinte al Senatului Universităţii „Valahia” din Târgovişte, domnul lect. univ. dr. Olivian Mastacan, în sarcina căruia s-a reţinut de către Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, prin hotărârea nr. 1497 din data de 21.02.2014, «preluarea masivă a zeci de pagini din lucrarea autorului Iulian Poenaru "Pedeapsa cu moartea. Pro sau contra", dar şi din alte publicaţii».[3]

Aceste fenomene negative din cadrul I.O.S.U.D. (o denumire evident improprie pentru a desemna o structură universitară), ineficient gestionate la nivel de management, vor trebui să fie abordate cu cea mai mare seriozitate. Unul dintre mijloacele la îndemână îl reprezintă publicarea în format electronic a tuturor tezelor de doctorat susţinute în cadrul universităţii in extenso de către Valahia University Press, editura instituţiei, fără ca aceasta să-şi asume exclusivitatea asupra materialului, oferind astfel autorului posibilitatea de a o publica ulterior sau simultan şi la o editură comercială. În acest din urmă caz, lucrarea integrală poate fi scoasă de pe website-ul editurii şi înlocuită cu un link, dar editura comercială trebuie să-şi asume publicarea lucrării şi în format electronic şi oferirea accesului la conţinutul integral al acesteia, fie şi contra unei sume de bani. Alternativ, se poate institui, ca în alte state europene, regula publicării lucrării în termen de doi ani (inclusiv într-o formă electronică), cu consecinţa retragerii titlului doctorat în cazul în care această condiţie nu este îndeplinită. Şi în această privinţă, alegerile rectorale vor juca un rol important, noul rector şi echipa sa având datoria de a susţine o soluţie care să întărească performanţele şcolii doctorale şi să elimine fenomenele negative care au afectat imaginea şi prestigiul almei mater.

Chiar dacă spiritul şi nu zidurile fac cu adevărat o şcoală, precum pe bună dreptate opina eruditul Rege Ferdinand, Universitatea „Valahia” din Târgovişte a reuşit, mai cu seamă în ultimul deceniu, să edifice şi să dea în funcţiune, în mare parte, un campus universitar ridicat de la temelie, singurul de acest fel din ţară. În cadrul acestuia funcţionează şi un institut de cercetări bine condus, care are un program de cercetare şi servicii de cercetare foarte ambiţioase, pentru care s-au cheltuit 14 milioane de euro proveniţi din fondurile europene. Cele mai multe dintre facultăţile universităţii îşi desfăşoară activitatea în aceste noi spaţii, alte două clădiri, care vor găzdui alte facultăţi, fiind în diferite etape de finalizare. Continuarea construcţiei campusului preponderent din fonduri bugetare de stat depinde, de asemenea, de capacitatea de atragere a fondurilor necesare, de prestigiul şi calitatea managementului universitar, de imaginea instituţiei, în ansamblul său.

Un număr important de publicaţii ştiinţifice, proiecte de cercetare naţionale şi internaţionale şi numeroase colaborări ştiinţifice europene şi extraeuropene trebuie trecute în contul universităţii, în vreme ce la capitolul minusuri se cuvine neapărat să fie menţionate diminuarea competitivităţii cadrelor didactice şi a studioşilor în materie de cercetare şi expunere internaţională. Noul rector şi echipa sa vor trebui să conceapă o strategie de sinergie europeană pentru a beneficia de cea mai ambiţioasă iniţiativă europeană din domeniul învăţământului superior, cunoscută sub numele de European Universities Initiative [Iniţiativa universităţilor europene], decisă în urmă cu trei ani la Summit-ul european de la Gothenburg. Subsumată dezideratului de a constitui Spaţiul European al Educaţiei, iniţiativa îşi propune să „reunească o nouă generaţie de europeni creativi, capabili să coopereze dincolo de barierele de limbi, graniţe şi discipline, pentru a răspunde provocărilor societăţii şi deficienţelor în materie de competenţe cu care se confruntă Europa.”[4] Apelul din 2019 se va închide peste doar două săptămâni, la 26 februarie 2020, dar universitatea trebuie să efectueze demersurile complexe menite să-i confere şanse reale de a aplica la competiţiile următoare. Şi de această dată, calităţile de bun negociator universitar, competenţele de limbi străine, capacitatea de a genera coaliţii universitare, reţelele de colaborare europeană în care rectorul şi echipa sa sunt angajaţi constituie premisa necesară obţinerii rezultatului dorit. A fi parte a acestei iniţiative ar dota universitatea cu un veritabil „motor cu reacţie”, care ar propulsa-o aproape automat în categoria de universităţi la care aspiră. De asemenea, actualizarea şi aplicarea cât mai fidelă a Strategiei sale de internaţionalizare, extinderea participării UVT la diverse programe şi proiecte europene, îndeosebi sub umbrela Erasmus Plus, dar şi la programele de cercetare şi educaţionale româneşti, constituie alte elemente fundamentale pentru dezvoltarea universităţii, la care noua echipă de conducere a UVT trebuie să-şi aducă aportul.

Cifra de şcolarizare a studenţilor şi aria geografică de recrutare a acestora au cunoscut diminuări progresive, aşa cum s-a întâmplat în întreaga ţară, de altfel. De doi ani însă situaţia admiterii s-a stabilizat şi a cunoscut chiar un mic reviriment, ceea ce oferă speranţe în capacitatea UVT de a formula politici şi strategii de atragere a studenţilor capabile să susţină această redresare. Noul rector, alături de echipa sa, de facultăţile şi departamentele universităţii vor trebui să identifice în termen scurt cele mai bune metode de sporire a prestigiului UVT şi a atractivităţii în rândul studenţilor. Pentru ca acest recent grafic pozitiv să se menţină este nevoie şi de o excelentă imagine a instituţiei de învăţământ superior, de un website şi instrumente de promovare online în adevăratul sens al cuvântului, dar şi de figuri credibile – care îmbină competenţele ştiinţifice cu cele educaţionale şi manageriale – care să se regăsească în poziţiile de conducere ale almei mater.

Am realizat acest sintetic excurs pentru a-i oferi cititorului o serie de repere cognitive în vederea înţelegerii mai adecvate a temelor şi mizelor campaniei electorale universitare de la Târgovişte, mai importantă poate decât toate cele anterioare prin oportunităţile oferite instituţiei, dar şi prin riscurile la care se expune în cazul ipotetic al opţiunii în favoarea unei structuri de conducere segregaţionistă şi nedemocratică. Alegerea în fruntea Senatului a domnului prof. univ. dr. Constantin Pehoiu, care a suferit recent o condamnare penală pentru „conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe” (art. 336 din Noul Cod Penal), în dosarul nr. 1482/315/2018/a1 din 19.02.2018, dar şi a domnului lect. univ. dr. Olivian Mastacan în cea de vicepreşedinte al principalei instituţii deliberative şi legislative a UVT, vulnerabilizează universitatea, în condiţiile în care instituţia este finanţată din bani publici, are o responsabilitate socială indubitabilă şi este chemată să ofere studenţilor, potenţialilor săi studenţi, precum şi partenerilor săi educaţionali un mesaj puternic de încredere, seriozitate şi soliditate instituţională. Aceste opţiuni nu au rămas însă fără urmări, reputatul jurist lect. univ. dr. Danil Matei, unul dintre fondatorii instituţiei universitare, exprimându-se printr-o luare de poziţie publică care a amendat în termeni fermi rezultatul alegerilor. De asemenea, faptul că, în mod repetat, pe tot parcursul procesului electoral, până în acest moment, s-au încălcat dispoziţiile legale de alegere prin „vot secret” a tuturor structurilor universităţii (articolele 207, 208 şi 209 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1 din 5 ianuarie 2011 şi articolele 385, 386 şi 389 din Noul Cod Penal), prin practicarea fotografierii votului, după cum au constatat numeroşi colegi alegători, a aruncat o umbră asupra rezultatelor alegerilor universitare.  Mediul academic impune o ţinută universitară şi nu poate reproduce aspectele caricaturale ale campaniile electorale ale unora dintre formaţiunile politice româneşti.

Alegerile pentru funcţia de rector al UVT pornesc de la o certitudine, opţiunea rectorului în funcţie, conf. univ. dr. Călin Oros, de a nu mai candida pentru un nou mandat. Deşi legal ar fi avut dreptul să-şi depună candidatura (ca urmare a suspendării din funcţie pentru o perioadă de o lună), conducătorul instituţiei a dorit să evite o încălcare a rigorilor etice ale corpului profesoral şi ale studenţilor UVT. Gestul de onoare al rectorului a fost însoţit şi de exprimarea dezamăgirii sale cu privire la „cariile” de moralitate academică şi legalitate implicate de nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la secretul votului, dar şi de nemulţumirea sa profundă faţă de modalitatea în care au fost organizare alegerile pentru reprezentanţii studenţilor în consiliile şi în senatul universitar. Cozile interminabile, ce le aminteau pe acelea de la votul din diaspora din anii trecuţi, numărul mic al ştampilelor de vot, programarea unor colocvii în ziua alegerilor studenţeşti au constituit factori negativi care au afectat procesul electoral. Consecinţa a fost participarea la scrutin a unui procent nereprezentativ al studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor din cadrul UVT. 

program am făcut referire într-o ediţie de săptămâna trecută a ziarului Adevărul.

Domnul Iulian Udroiu, primul candidat care şi-a depus candidatura, a însoţit-o, aşa cum era firesc, de un Plan Managerial, un Curriculum Vitae şi o Listă de Lucrări. Din acestea aflăm că domnia sa ocupă din anul 2017 poziţia de conferenţiar universitar şi că a obţinut la un interval de doi ani distanţă două titluri de doctor, ambele la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cel dintâi în Management în anul 2014 (studii desfăşurate în intervalul 2012-2014) şi cel de-al doilea în domeniul Ingineriei Electrice din anul 2016 (după studii în anii 2012-2016). Specializarea dumnealui de bază este în domeniul Comunicaţiilor (studii de licenţă absolvite în anul 1998), studiile aprofundate fiind strâns legate de acest domeniu (Sisteme moderne pentru controlul proceselor, prelucrarea şi transmisia informaţiei). Ambele au fost absolvite în cadrul UVT. Este vorbitor de engleză la nivel intermediar (nivelul B1 din Cadrul European Comun de Referinţă pentru Limbi). CV-ului dumnealui afirmă, de asemenea, că a fost preparator universitar la Université Paris XII Val-de-Marne, Faculté d’Administration et Echanges în anul 2001 (probabil o antecesoare a Faculté de Sciences Économiques et de Gestion de astăzi), în aceeaşi perioadă în care figura şi pe statul de funcţiuni al Facultăţii de Inginerie Electrică, Electronică şi Tehnologia Informaţiei. Ceea ce surprinde este, în primul rând, titulatura de preparator pe care şi-o însuşeşte în CV-ul său, care nu există în sistemul francez de învăţământ superior. Ar fi putut, eventual, să fie un attaché temporaire d'enseignement et de recherche sau ceva similar acestei poziţii, cu atât mai mult cu cât deplasarea s-a făcut printr-un program Leonardo, nu printr-un concurs desfăşurat la universitatea franceză pe care să-l fi câştigat candidatul. În al doilea rând, nu este limpede cum s-a produs activitatea de pregătire a seminariilor pe care o presupunea poziţia de preparator, în condiţiile în care din CV-ul expus nu rezultă că ar avea competenţe de cunoaştere avansată – sau cel puţin de cunoaştere minimală – a limbii franceze. În al treilea rând, facultatea respectivă are programe specifice ştiinţelor economice şi nu rezultă de niciunde din CV-ul dumnealui că ar fi fost la vremea efectuării mobilităţii absolvent de studii universitare de orice nivel în domeniul economic. Lista de lucrări ştiinţifice a domniei sale conţine trei lucrări (dintre care două în calitate de unic autor) apărute la Editura Bibliotheca din Târgovişte şi la editura Valahia University Press a almei mater. La acestea se adaugă un număr de 16 articole ISI publicate îndeosebi în proceeding-urile conferinţelor WSEAS International Conference on Applications of Electrical Engineering, precum şi 12 articole BDI. Niciunul dintre articolele domniei sale nu îl are ca unic autor, cele mai multe fiind semnate împreună cu alţi 3-4 sau chiar 6-7 colegi. Pe de altă parte, în ciuda faptului că deţine un doctorat în domeniul Managementului, surprinde faptul că nu există niciun articol ştiinţific din acest domeniu care să-l arate în calitate de autor, ceea ce este total neobişnuit. La fel de nefiresc este şi faptul că domnul Iulian Udroiu nu a publicat niciun articol în mai bine de jumătate din anii petrecuţi în cadrul universităţii (1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2013, 2014, 2016, 2018)!

Doamna Laura Gorghiu şi-a însoţit candidatura de o scrisoare oficială adresată electorilor din cadrul UVT.

După cum aflăm din CV-ul care-i însoţeşte candidatura, doamna Laura Gorghiu este conferenţiar universitar în cadrul UVT din anul 2004, iar în ultimii opt ani a fost prorector cu responsabilităţi în domeniul educaţiei şi calităţii al acesteia. Este doctor în chimie al Universităţii Bucureşti din anul 2004 (studii efectuate în perioada 1995-2004). A absolvit studiile de licenţă în domeniul chimiei în anul 1994 tot la Universitatea Bucureşti (studii efectuate între anii 1989 şi 1994) şi un program masteral în domeniul Managementului proiectelor la Universitatea „Valahia” din Târgovişte în anul 2006. A participat la 47 de proiecte naţionale şi internaţionale, în cazul a 15 dintre acestea fiind coordonator sau responsabil de proiect. Lista de lucrări a doamnei Gorghiu se întinde pe un număr de 28 de pagini. Şi-a pus semnătura pe un număr de 37 de monografii, manuale, cărţi, capitole de cărţi, îndrumare de laborator, 52 de articole ISI, 72 de articole în proceeding-uri ISI sau volume de specialitate, are un indice Hirsch de 9 şi de 8 în Scopus. 

Programele celor doi candidaţi sunt la fel de diferite precum CV-urile. Programul managerial al domnului Iulian Udroiu cuprinde o pagină de gardă şi 12 pagini. Pe lângă problemele de preluare lipsită de etică a unor idei fundamentale, instituţii şi sintagme din programul de candidatură al filosofului ieşean Nicu Gavriluţă, amintite anterior, erorile de topică şi punctuaţie regăsite în anumite segmente din conţinutul acestuia („suita de măsuri care a fost luată” [sic!], „consider că echipa împreună cu pe care mă bazez vom găsi soluţii viabile” [sic!], toate acestea fiind identificate la o singură pagină din textul analizat), stilul uneori greoi şi plin de clişee îl fac dificil de parcurs, neatractiv şi neconvingător. De exemplu, intenţia de creare a „unei mase critice de cercetători” este neclară: autorul doreşte să creeze o masă de cercetători cu spirit critic (de regulă, aşa cum ştim din teoria maselor, masele sunt emoţionale etc, dar în niciun caz critice) sau un grup care să declanşeze o reacţie la nivel mai mare, dacă expresia este împrumutată din domeniul fizicii nucleare?

Programul managerial al doamnei Laura Gorghiu acoperă un număr de 14 pagini de text, dintre care 12 includ programul propriu-zis şi o foarte utilă analiză SWOT a UVT, de la care se porneşte, aşa cum se obişnuieşte, la redactarea unui proiect de viitor. Programul este bine redactat, solid motivat, convingător, cuprinde zece puncte strategice clar definite şi acoperă toate aspectele principale ale activităţii instituţiei de învăţământ superior.

Pentru că deja mi-am declarat public printr-o postare pe pagina mea de socializare susţinerea pentru candidatura doamnei Laura Gorghiu, nu voi face altceva, în încheierea acestui foileton, decât să aşez pe marile teme ale universităţii programele celor doi candidaţi, fără alte comentarii proprii care ar putea fi considerate părtinitoare. Am încredere în capacitatea profesorilor şi studenţilor Universităţii „Valahia” din Târgovişte de a face alegerile raţionale şi etice, pe care le invoca într-un articol colegul Pompiliu Alexandru, pentru a alege rectorul cel mai potrivit pentru UVT, personalitatea care să insiste asupra calităţii educaţiei şi cercetării, internaţionalizării universităţii, creşterii prestigiului şi vizibilităţii acesteia.

Am parcurs, dragi cititori, un drum de trei articole şi aproape trei săptămâni analizând alegerile universitare care se mai derulează încă în unele universităţi din România. Ne-am raportat la cadrul european şi pe cel naţional, la stilurile de management şi valenţele acestora, la cerinţele normative şi realităţile faptice, la programe şi candidaţi, la opţiuni şi anomalii petrecute în procesul de votare, la mizele unor alegeri şi oportunităţile care se deschid în faţa universităţilor. Am oferit sugestii care ar putea contribui la depăşirea unor tare universitare, am ascultat punctele de vedere ale cititorilor, le-am oferit răspunsuri şi am angajat un dialog cu toţi aceia care au respectat regulile de civilitate ale schimbului de opinii. Închei acest foileton cu un gând al Fericitului Vladimir Ghika:

„Neantul are mai multe feluri si e bine să le distingem.

Ceea ce nu este, dar poate să fie şi va fi într-o zi.

Ceea ce nu este, dar poate să fie si nu va fi niciodată.

Ceea ce nu mai este si, după ce a fost, nu va mai fi niciodată.

Ceea ce nu este si nu poate să fie.

Cel mai Rău dintre toate: ceea ce nu trebuie să fie „şi care va fi sau nu va fi”.[5]

Tabel comparativ al programelor manageriale ale candidaţilor

Analiza SWOT din programul conf. univ. dr. Laura Gorghiu

[1] Alex Drace-Francis, Geneza culturii române moderne. Instituţiile scrisului şi dezvoltarea identităţii naţionale, 1700-1900, Ed. Polirom, Iaşi, 2016.

[2] Thomas Finkenstaedt, „The teachers”, în Walter Rüegg (ed.), A History of the University in Europe, 4: Universities Since 1945, Cambridge University Press, Leiden, 2010, p. 164.

[3] cnecsdti.research.gov.ro (accesată la data de 7.02.2020).

[4] „European Universities Initiative” (accesată la data de 7.02.2020).

[5] Vladimir Ghika, „Gânduri pentru zilele ce vin” (accesată la data de 7.02.2020).