Ştim cu toţii că deja vu este acel sentiment de familiaritate în legătură cu ceva, în ciuda informaţiei raţionale că acea experienţă este nou-nouţă. Alţii, care lasă garda gândirii critice jos, susţin că experienţa nu e deloc nouă, şi că ai mai experimentat locul, persoana, întâmplarea într-o viaţă anterioară.

Fără să am înclinaţii psihanalitice, aş dori să îl citez totuşi pe Freud care spunea că deja vu-ul se întâmplă atunci când o persoană îşi reaminteşte spontan o fantezie sau dorinţă reprimată, inconştientă. Dar pentru că este inconştienţă, conţinutul acesteia este blocat, însă sensul familiarităţii reuşeşte să răzbată şi să ne dea acea senzaţie. Nu aş putea explica exact ce este sensul familiariatatii şi cum l-am măsura în laborator, dar acum 100 de ani explicaţia părea acceptabilă.

Pe de altă parte, Herman Sno propune o ipoteză ştiinţifică mai aproape de zilele noastre, ridicând senzaţia de familiaritate de pe divanul lui Freud şi aşezând-o acolo unde îi e locul, în tomograful pozitronic. Sno lansează ipoteza că memoriile/amintirile sunt ca o hologramă, acest lucru însemnând că tu poţi reconstrui întreaga piesă tridimensională dacă porneşti de la un singur fragment. Însă cu cât mai mic este fragmentul amintit, cu atât mai neclară şi mai imprecisă holograma. OK, întrebarea pertinentă care ar urma ar fi: cât de mare este o amintire ca să ştim cât de puţin/mult am reconstruit? Deja vu se întâmplă atunci când un detaliu din mediul în care ne aflăm în prezent este similar cu o rămăşiţă a unei amintiri din trecutul nostru, iar creierul nostru recreează o întreagă scenă pornind de la acel fragment minuscul. 

Pe de altă parte, Robert Efron are o altă teorie atrăgătoare şi pertinentă cu privire la deja vu. Se pare că există un răspuns neurologic întârziat care cauzează deja vu. Deoarece informaţia intră în centrele de procesare a informaţiei pe mai multe căi, este posibil ca, ocazional, amestecul informaţiei să nu se sincronizeze perfect. Efron a găsit ca lobul temporal al creierului din emisfera stângă este responsabil cu sortarea informaţiei proaspăt sosită. De asemenea, lobul temporal primeşte aceste informaţii cu o întârziere dublă între transmisii (de câteva milisecunde) o dată în mod direct şi încă o dată după ocolire prin emisfera dreaptă. Dacă cea de-a doua transmisie este întârziată mai mult, atunci creierul îi poate pune o ştampilă eronată de dată şi timp pe acel fragment de informaţii şi să o înregistreze că pe o amintire precedentă, deoarece a fost deja procesată. Şi aşa se explică simţul familar. Şi aşa se explică simţul familiar. Şi aşa se explică simţul familiar. Şi aşa se explică simţul familiar. 

Această teorie presupune că noi am avea stocate multe amintiri care ne parvin din diverse aspecte ale vieţii noastre, incluzând unele care nu sunt experienţele noastre, ci ceea ce citim, vedem în filme, auzim de la alţii.

Putem avea amintiri foarte puternice care să nu fie ale noastre, dar pe care să le internalizam ca fiind ale noastre şi pe care să le împingem adânc în fundul minţii. Când experimentăm sau vedem ceva similar cu aceste amintiri putem experimenta un sentiment de deja vu. Creierul nu inventează fără un input de informaţie. Ce bagi în stoc, aia prelucrează. Ce nu ştie el să facă este să diferenţieze între ce este o experienţă proprie şi ce nu. Spre exemplu, copil fiind ai văzut un film care are o scenă cu un restaurant faimos şi apoi ca adult, vizitezi locaţia respectivă fără să îţi aduci aminte de unde o ştii, dar ţi se pare familiară, înaintând astfel ipoteza profană că ai mai fi fost în acel restaurant fin-de-siecle, în altă viaţă. Viaţa era aceeaşi, doar procesarea era eronată. 

Alan Brown a propus Teoria Telefonului Mobil sau a atenţiei divizate, acest lucru însemnând că atunci când suntem distraşi de altceva, în mod subliminal percepem ce este în jurul nostru, dar nu înregistrăm în mod conştient. Atunci când suntem capabili să ne concentrăm pe ceea ce facem, aceste lucruri din jurul nostru par să fie familiare chiar dacă nu ar trebui să fie.
 
Cu această teorie în minte, ne putem gândi de ce ni se pare familar un castel vechi de 500 de ani pe care nu l-am mai văzut până atunci. Înainte să ne uităm la castelul propriu-zis, creierul nostru l-a procesat vizual şi/sau prin miros sau sunet aşa că atunci când l-am privit am avut senzaţia că locul ne este familiar.

Pentru că uneori procesăm olfactiv şi auditiv mai rapid decât vizual.

Deşi pe la începuturile cercetărilor unii au încercat să găsească o corelaţie între psihopatologii serioase precum schizofrenia, anxietatea sau tulburarea disociativă, nu s-a găsit nicio asociere între deja vu şi schizofrenie, iar singură corelaţie puternică a fost între epilepsia lobului temporal şi deja vu. Acesta corelaţie a fost îndeajuns de puternică încât să îi facă pe cercetători să creadă că deja vu este o anomalie neurologică relaţionată cu descărcarea impulsului electric în creier. Cei mai mulţi dintre noi experimentăm o formă medie de epilepsie în mod frecvent (o mişcare bruscă, un tremor hipnagogic, o smucitură mioclonică chiar înainte de a adormi) şi care este corelată în mod similar cu o aberaţie neurologică care se întâmplă în timpul unui deja vu, ca rezultat al unei senzaţii eronate de amintire.

Cineva care experimentează în mod frecvent aceste mici crize epileptice medii are de obicei un sentiment mai acut şi mai frecvent de deja vu.

Să nu uităm că sunt totuşi peste 40 de tipuri de epilepsie, unii dintre noi nefiind conştienţi de aceste malfuncţii neuronale (depolarizari haotice şi paroxistice ale neuronilor şi propagarea descărcărilor neuronale în ţesutul nervos cu implicaţii în plan motor, senzitivo-senzorial, comportamental, emoţional şi bioelectric) care se pot instala încă din copilărie, iar unul dintre simptome este cel de deja vu sau familiaritate, unele forme de epilepsie fiind muzicogene, de lectură, gustative sau olfative unde triggerii sunt muzica, lecturile, mâncarea sau mirosurile.

Însă, lucrurile nu se opresc aici, pentru că exista o documentaţie serioasă cu privire la explicaţiile raţionale şi ştiinţifice ale deja vu-urilor.

Bunăoară, există combinaţii de anumite medicamente care pot genera deja vu-uri şi aici nu ma refer la o eroare în programul Matrix, unde pisica neagră i se arata lui Neo de două ori. Vorbim de medicamente obişnuite care, atunci când sunt luate împreună, pot cauza senzaţii acute de deja vu. Ce anume aţi luat ultima dată pentru raceală şi în combinaţie cu ce? Daca aţi luat cumva amantadină şi fenilpropanolamină împreună, ca să scăpaţi de simptomele gripei şi citiţi acest articol în acelasi timp, s-ar putea să vi se para că l-aţi mai citit. Ceea ce nu ar fi complet neadevărat pentru că tocmai l-aţi terminat de citit.