Sanda Vişan - Sunteṭi un spirit litigios, sau această atitudine antisistem, care v-a făcut cunoscut, s-a născut în urma experienṭei pe care aṭi avut-o în contextul românesc?

Marius Uscatu - Nu sunt litigios. Am un spirit mai curând orientat spre libertate, eu sunt un liberal, în sensul politic al cuvântului, iar libertatea pentru mine este foarte importantă. La ora actuală, faptul de a fi un personaj fără ṣefi, fără contract de muncă, fără salariu este pentru mine noṭiunea de libertate totală. Vrei să munceṣti, munceṣti. Nu munceṣti, nu câṣtigi.

S.V. - Nu este totuṣi un statut pe care vi l-aṭi dorit de la început. Este el consecinṭa unei lupte cu sistemul, pe care n-aṭi reuṣit să-l penetraṭi?

M.U. - Am plecat din România în 2004 şi probabil că atunci aṣ fi încercat să plec capul, să mă supun rigorilor sistemului. Însă, ajungând în Franta ṣi deprinzând ideea de libertate, mi-am dat seama că locul meu este în sistemul privat ṣi într-o luptă permanentă cu sistemul de stat, tocmai pentru a-l îmbunătăṭi.

Dulcea Franţa

În 1990 a înfrânt alţi opt candidaţi şi a devenit student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. A ales apoi ortopedia, dar postul sperat în România s-a lăsat aşteptat. Aşa că în 2004 şi-a căutat norocul în Europa, ajungând în Franţa, unde a făcut, în fine, prima operaţie ca prima mână, deşi avea deja la activ şase ani de specializare în România. Acolo a descoperit un domeniu de nişă, chirurgia antepiciorului, şi s-a specializat în această arie medicală.

M.U. - Când am ajuns în Franţa, am luat de la zero medicina, uitând tot ce am învăţat în România şi începând să operez. Chiar din prima zi a stagiului meu în Franţa mi s-a spus: acesta este pacientul, îl operezi. Dacă nu e bine, vom vedea dacă îţi mai acordăm această încredere.

S.V. - Iertaţi-mă, cum adică aţi uitat tot ce aţi învăţat în România? Păi cu ce aţi stiut de ţară aţi putut opera, cel puţin acel prim pacient francez.

M.U. - Oarecum, pentru că în timp mi-am dat seama că ceea ce învăţasem în România era cu 20-30 de ani în urma cunoştinţelor doctorilor francezi. Eram după şase ani de specialitate, dar eram la nivelul practic şi teoretic al unui rezident de anul I.

S.V. - Nu exageraţi?

M.U. - Nu exagerez deloc, pentru că eu eram practic un oarecare, aflat în competitie cu ei şi plecam de la acelaşi nivel: rezidentul de anul I din Franţa, cu mine, specialistul din România, cel puţin la nivel practic, la nivelul cunoştinţelor efective în sala de operaţie. Treptat am reuşit să depăşesc această distanţă de cunoaştere, prin perseverenţă. Eram şi singur în Franţa, aşa că stăteam non stop pe tratate, pe reviste, lucru favorabil dezvoltării profesionale.

S.V. - Aţi avut drept de lucru în Franţa?

M.U. - Eu am plecat înainte de intrarea în Comunitatea Europeană. Pe atunci nu puteai lucra decât ca intern, ca rezident, deşi eram deja specialist. De fapt, francezii aveau şi au nevoie de o forţă de muncă brută, la nivelul cel mai de jos, cum e perceput rezidentul în Franţa. Există un deficit din cauza sistemului numerus clausus, adică al numărului limitat de studenţi, la cota de 5.000, conform legii. Or, deficitul este în fiecare an de 5.000 până la 10.000, fiind acoperit de est-europeni, magrebieni, oameni din toată lumea, care vin să se integreze.

S.V. - Aşa s-ar explica numărul mare de francezi care vin să studieze medicina în România, mai ales la Cluj?

M.U. - Nu numai acolo. Sunt aproximativ 2.000 de studenţi francezi, care n-au reuşit să intre în sistemul de învăţământ de la ei de acasă, apelând la cel cu taxă, dintr-o ţară străină.

S.V. - Deci dv. nu aţi fi putut ajunge medic specialist în Franţa.

M.U. - Foarte greu mi-ar fi fost din punct de vedere legal. Eu am stat până în iulie 2007. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, mi-am rezolvat toate formalităţile de lucru, am avut toate diplomele recunoscute, inclusiv înscrierea în Colegiul medicilor francezi. Exact când am avut dreptul de a mă integra ca specialist acolo, am plecat în România. La ora aceasta menţin această calificare, care îmi permite să mă integrez în sistemul medical francez.

S.V. - Declaraţi că nu aţi reuşit să operati prima mână decât în Franţa, deşi dv. aţi plecat după ce aţi făcut rezidenţiatul în România. Am în acelaşi timp şi exemplul unui prieten, doctor român din altă generaţie mai în vârstă decât dv, care a avut o bursă la Marsilia, poate acum 40 de ani, şi i-a pus capăt tocmai pentru că nu era lăsat să opereze acolo şi a simţit că şi-ar putea pierde abilitatea mâinii. Adică o experienţă complet opusă. Cum vă explicaţi?

M.U. - În Franţa m-am întâlnit cu sute de colegi români, în situaţii similare cu a mea, cel puţin în domeniul specialităţilor chirurgicale, oameni care trecuseră prin şase ani de specializare, fără să fie lăsaţi vreodată în viaţa lor să atingă bisturiul, să opereze ei înşişi un pacient, practic să înveţe. Este foarte adevărat că am şi colegi – poate nu atât de mulţi- care au ajuns în anumite centre universitare şi nu au fost încurajaţi să opereze, aşa cum mi s-a întâmplat mie. Se spune că omul sfinţeşte locul. Eu am avut şansa enormă de a ajunge, printr-o întâmplare fericită, într-un spital de ortopedie ultraperformant, cu o echipă sudată şi oameni care m-au ajutat, chiar şi atunci când am greşit.

S.V. - Mai şi greşiţi?

M.U. - Pot spune că am făcut greşeli majore în această perioadă, am avut şi eşecuri chirurgicale, însă oamenii m-au sprijinit, permiţându-mi să-mi continui activitatea acolo. De fapt, a fost o probă de umilinţă, pe care am avut-o la o anumită intervenţie. După acel eşec, a doua zi, şeful clinicii de traumatologie m-a luat în operaţie şi mi-a spus: trebuie să operezi tu acest pacient, pentru a învinge efectul psihologic al eşecului chirurgical.

S.V. - Din punctul de vedere al pacientului, însă, cum se rezolvă un eşec? Pentru că în medicină unele eşecuri sunt mortale. Nu şi în cazul specialităţii dv.

M.U. - Sigur. În acel caz punctual s-a putut îndrepta, cu ajutorul unui chirurg senior, care m-a ajutat, fără să mă îndepărteze. Am fost încurajat să continui activitatea chirurgicală. Pedeapsa putea fi interdicţia de a opera o săptămână sau trei. Nu s-a întâmplat acest lucru, tocmai pentru că oamenii, obişnuiţi cu formarea tinerilor specialişti, s-au gândit inclusiv la aceste aspecte de ordin psihologic.


Doctorii Marius Uscatu şi Michel Maestro

S.V. - Prin ce se diferenţiază sistemul medical de acolo, de cel românesc?

M.U. - Sistemul public nu este mult deosebit, însă acolo există o întrepătrundere public- privat deosebit de interesantă: s-au dezvoltat foarte multe clinici private, care primesc absolut aceleaşi fonduri per pacient, per intervenţie chirurgicală, ca cele publice. Practic, pacientul plăteṣte la fel şi într-un spital public, şi într-unul privat, adică 10% din valoarea serviciilor medicale, procent care poate fi compensat printr-o asigurare complementară de sănătate. Acest lucru duce la competitivitate şi la o creştere extraordinară a calităţii.

Întrebarea de bază este: de ce mai există spitalul public? Există pentru cei defavorizaţi, printr-un sistem social foarte bine implementat în Franţa, care are însă un deficit de circa 14 miliarde de euro anual. Este un sistem care asigură accesul la sănătate tuturor francezilor şi nu numai, chiar şi rudelor lor. Am avut surpriza de a trata în Franţa un pacient turc, care se aruncase pe geam la Istanbul. Medicii şi sistemul turc n-au vrut să-l trateze şi a găsit un amic în Franţa, a fost transportat cu avionul, preluat cu elicopterul de la avion, adus la spital, tratat îndelung, luni întregi, cu cheltuieli poate de sute de mii de euro. Dar se pare ca e un sistem care încă mai funcţionează. Nu ştiu pentru cât timp.

S.V. - Să înţeleg că acolo toată lumea e asigurată, sau, chiar neasigurată fiind, e tratată?

M.U. - Toată lumea e tratată corespunzător, la un nivel de vârf, într-un spital de stat. Pentru că trebuie să spunem foarte clar, spitalele de stat au un nivel foarte ridicat al calităţii actului medical. E adevărat că la un spital de stat, în urgenţă, poţi avea surpriza neplăcută să stai opt ore la coadă, până să fii băgat în seamă. Există un sistem de prioritizare a urgenţelor, în spitalul de traumatologie, fiecare pacient era cotat de la unu la cinci.

S.V. - Acest sistem de gradare a urgenṭelor l-am văzut implementat ṣi în România, la spitalele de urgenṭă din Bucureṣti, cu linii colorate pentru traiectorii, în funcṭie de gravitatea cazurilor. În rest, cum funcṭionează comparaṭia cu sistemul francez?

M.U. - Putem compara nivelul unui spital performant, cum este Floreasca. Am fost acolo cu niṣte pacienţi, ca un pacient oarecare ṣi am constatat că există un sistem performant. De aici încolo, calitatea posturgenṭă poate fi discutabilă, dar într-adevăr se pot vedea rezultatele performanṭei ṣi la noi. E adevărat că s-au băgat foarte mulṭi bani în sistemul de urgenṭă, în ultimii 10 ani, iar lucrul acesta deja începe să se vadă, unităṭile de primiri urgenṭe –UPU- s-au dezvoltat la nivelul întregii ṭări. Am fost în oraṣe de provincie ṣi am rămas plăcut surprins de primirea de la urgenṭă. Ce se întâmplă în spate - rămâne de văzut. 

S.V. - Includeṭi aici ṣi salvarea ṣi SMURD-ul?

M.U. - Nu, ele au beneficiat de fonduri diferite. Eu mă refer la UPU: s-au ridicat clădiri noi, au fost dotate, au fost angajaṭi mulṭi medici de urgenṭă. Medicina de urgenṭă s-a dezvoltat mai mult decât restul compartimentelor medicale.

Dr. Marius Uscatu a lucrat trei ani în spitale din Haguenau, în Alsacia, şi Strasbourg, unde s-a supraspecializat în chirurgia antepiciorului.

S.V. - Aveţi o diploma de supraspecializare? Cine a emis-o?

M.U. - Este o diplomă franceză, emisă de o asociaţie a chirurgilor care aparţin de 12 universităţi. Ei organizează un curs de specializare, bazat pe patru seminare, de câte patru zile. Sunt cursuri intensive, se fac disecţii etc. Această supraspecializare cuprinde cel puţin 20 de zile de stagiu lângă unul din monitorii de stagiu, un examen final extrem de dur şi un memoriu, cuprinzând un procedeu chirurgical nemaiîntâlnit până atunci. Am studiat şi am prezentat o nouă cale anatomică de acces către o zonă chirurgicală nedescrisă până atunci. Fireşte că putea fi ceva iluzoriu. Între timp se utilizează, fiindcă s-au gândit şi alţii la acest lucru, dar memoriul meu era original. Toate acestea s-au finalizat printr-o diplomă. E adevărat că ea nu ne permite să efectuăm gesturi suplimentare faţă de ceea ce ne permite diploma de bază, ca medic ortoped, dar este o recunoaştere a acestei supraspecializări.

Este şi o modalitatea de a evita procese de malpraxis, pentru că această asociaţie a chirurgiei antepiciorului cuprinde şi un departament juridic, prin care studiază, în cazul unui pacient nemulţumit, dacă doctorul a avut studiile şi experienţa necesare. Părerea lor este luată în considerare de consiliile de experţi ale Colegiului medicilor şi de justiţia franceză.

S.V. - Ce aţi învăţat în plus, în mediul medical din Franţa?

M.U. - Am învăţat că medicina se poate perfecţiona numai restrângând aria de competenţă a fiecărui coleg. În spitalul în care am lucrat trei ani, erau opt chirurgi seniori, dintre care fiecare se ocupa de o patologie aparte: era chirurgul de umăr, cel de şold, de genunchi, de gleznă, antepicior şi niciunul nu interfera cu ceilalţi. Dacă un pacient de şold ajungea la mine, îl trimiteam la doctorul care se ocupa de chirurgia şoldului.

S.V. - Şi dacă vă venea un mare rănit, dintr-un accident, vă reuneaţi cinci chirurgi?

M.U. - Sigur că ne reuneam. Eu eram în cea mai mică postură, aceea de rezident. O perioadă de şase luni am fost singurul care se ocupa de antepicior, încât mă chemau, indiferent de zi, de noapte, fiindcă ştiau că mă dedicasem antepiciorului. Venisem în Franţa să învăţ numai acest lucru. E adevărat că în faţa unei politraume, când venea în gardă un pacient cu o fractură de şold, eram obligat să intru în sala de operaţie, să-i pun proteza şi să-i salvez viaţa. Am făcut-o de nenumărate ori, dar nu acesta a fost obiectivul stagiului meu în Franţa, ci era pur si simplu o obligaţie de serviciu, fiind angajat cu normă întreagă la un spital de urgenţă.

Dulcea România

S.V. - V-aţi întors în România şi aţi ales să lucrati în sistemul privat. Pe de altă parte, vă luptaţi cu sistemul public. Nu oferiţi totuşi sistemului public un model care să poată fi promovat şi nu contribuiţi la schimbarea lui, altfel decât boxând cu sistemul, nu modificându-l din interior. De ce aţi ales această cale? Nu aţi încercat să lucraţi în sistemul public, când v-aţi întors?

M.U. - Am încercat acest lucru, însă sistemul public din clinicile din marile oraşe este impenetrabil. Nu poţi pătrunde decât în măsura în care ai sânge albastru, adică eşti apropiat de unul din cei din interior: fie eşti fiica, fiul, ginerele profesorului ş.a.m.d.

S.V. - Sânge albastru de doctor, ziceţi?

M.U. - Sânge albastru de cadru universitar. Ei bine, este una din provocările mele. Vă spun că mulţi şefi de clinici din Bucureşti mi-au spus: n-ai nicio şansă, oricât de bun ai fi.

Pe de altă parte, eu încerc să contribui la modificarea sistemului din punct de vedere profesional, pentru că, indiferent dacă lucrăm la stat sau în privat, noi suntem supuşi aceloraşi rigori. Trebuie să avem o anumită competenţă profesională, suntem judecaţi de aceleaşi comisii de disciplină de la Colegiul medicilor, nu există vreo diferenţă între practica noastră privată şi cea din spitalele de stat.

S.V. - Dv. operaţi în sistemul privat. Pentru unii pacienṭi e bine, pentru alṭii, nu, pentru că nu au acces la dv., din motive financiare. De ce aṭi făcut această alegere?

M.U. - Este o opṭiune personală, am ales să muncesc la o calitate europeană. La ora actuală, acest lucru nu este posibil în spitalele de stat din România.

S.V. - Din ce motiv?

M.U. - În primul rând, din motive de ordin financiar. Ceea ce practic eu, chirurgia antepiciorului, este o chirurgie scumpă. Presupune achiziṭionarea unor materiale de osteosinteză, a unor şuruburi foarte scumpe, fără de care nu poṭi să practici această chirurgie la nivel performant. Din păcate, clinicile de ortopedie nu-ṣi permit sau trebuie să facă o alegere sinceră. Managerul clinicii are un fond anual limitat, din care trebuie să cumpere, să zicem, 100 de proteze, 200 de tije pentru fracturi ṣi 100 de ṣuruburi pentru patologia asta minoră, cum este considerat ceea ce fac eu. Evident că el va alege să achiziṭioneze produsele indispensabile, cum e de înṭeles, aṣa cum sunt tijele pentru operarea fracturilor, protezele care asigură o îmbunătăṭire spectaculoasă a calităṭii vietii. Practic, nu mai rămân bani pentru această chirurgie considerată oarecum de lux. Deformaṭia antepiciorului încă este considerată în România o chirurgie estetică.

S.V. - Ṣi nu este aṣa!

M.U. - Desigur. Pentru că ades pacientele au suferinṭe importante. Nu mai pot merge. Dar la nivelul societăṭilor private de asigurări medicale cu care mă confrunt în regim privat, firmele nu vor să ia în considerare operaţia ca fiind una funcţională, ci o consideră una estetică şi nu o rambursează. Este scris expres în aceste contracte de asigurare: pacientul va beneficia de orice intervenţie chirurgicală, în sistem privat sau public, mai puţin intervenţii estetice şi monturi (hallux valgus).

S.V. - Şi, de fapt, nu sunt doar dezagremente vizuale, ci este o disfuncţie importantă, fiindcă, dacă nu te poţi deplasa şi ai dureri permanente, nu văd cum te poţi considera un om cu o funcţionalitate completă.

M.U. - Realitatea este că avem de a face cu o problemă combinată. Există o componentă estetică: femeile doresc să poarte o încălṭăminte elegantă, iar aici apare conflictul între un picior mai lat, deformat ṣi pantofi. Uneori pacientele percep acest conflict ca fiind mai acut decât ar fi cazul, pentru că femeia nu vrea să renunţe la rigorile modei. Dureroasă este mai rar decât ne-am închipui această deformaţie.

Dar există cel puţin 20-30% dintre cazuri, în care, indiferent de încălţămintea adoptată, mersul este unul dureros. Ceea ce ne face să considerăm această afecţiune ca fiind una de tip funcţional.

Cum e în America?

S.V. - În Statele Unite, sunt frecvente cabinetele numite de podiatry, unde se tratează tocmai afecţiunile labei picioarului. Există la noi astfel de cabinete de podologie?

M.U. - Nu există în Romania. În America există într-adevăr o categorie de personal medical, care studiază medicina 5 ani, după care primeşte din partea autorităţilor medicale dreptul să efectueze nu numai ceea ce se numeşte mici intervenţii de tip pedichiurist în România, la nivelul unghiilor şi al unor bătături, ci primeşte şi dreptul de a efectua corecţia deformaţiilor osoase ale antepiciorului. Ceea ce face şi chirurgul ortoped cu specializare în chirurgia antepiciorului, numită de americani forefoot surgery.

În America, din păcate, există acest conflict între podiatrists şi foot surgeons, adică între podologi şi ortopezi. Ceea ce duce, din păcate, la o întârziere mare faţă de Europa, a acestei ramuri chirurgicale, podiatry, în America.

S.V. - Mă uimiţi: America, plasată în urmă? De ce?

M.U. - Pentru că acolo chirurgii ortopezi au nişte orgolii nemăsurate.

S.V. - Numai acolo?

M.U. - Mai mult decât în alte specialităţi medicale din America: nu vor să accepte procedurile chirurgicale inventate de podologi.

S.V - Care sunt rezultatul unei practici, nu?

M.U. - Aşa e. Au fost doi podologi celebri în America, Lowell Scott Weil şi Stephen Isham, care au inventat toate procedeele chirurgicale pe care le utilizăm, inclusiv noi europenii, la ora actuală. Cei doi au fost rapid adoptaţi în mediul european, dar au fost respinşi în cel american. Americanii sunt refractari în a aplica aceste proceduri pe care le putem considera revoluţionare, fiindcă au schimbat fundamental, în ultimii 25 de ani, calitatea corecţiei deformaţiilor antepiciorului.

Montul la picior, un rău inevitabil?

S.V. - Mi se pare ciudat, probabil că aceasta e situaţia în lumea academică, fiindcă altfel, strada newyorkeză, de pildă, are multe astfel de firme. Prin astfel de intervenţii chirurgicale la nivelul monturilor se obţine câştigarea completă a funcţionalităţii piciorului?

M.U. - Este o deformaţie reputată a genera recidive. De fapt, e vorba despre operaţii efectuate incorect. Or, aceste proceduri aduse de americani în Europa şi perfecţionate mult de europeni au condus la obţinerea unei rate de succes de peste 95%. Spre comparaţie, rata de succes în Statele Unite este de 30 - 40%, tocmai din cauza faptului că americanii nu recunosc aceste proceduri, nici la nivel academic, nici la nivel practic.

Sunt lucruri despre care nu se vorbeşte foarte mult, dar care în mediul nostru sunt ultracunoscute. Din cauza barajului informaţional, noi, cei din Franţa, nu reuşim să penetrăm în mediul academic american, ca să propunem aceste tehnici care au, la ora actuală, o vechime de 20-25 de ani. În schimb, colegii mei francezi organizează workshopuri în America, ca să-i înveţe pe ortopezii americani, procedeele inventate chiar de colegii lor americani.

S.V. - Mă uit la aceste fotografii şi îmi spuneaţi că în Franţa astfel de picioare cu grade mari de deformare, cum întâlniţi în România, nu mai pot fi văzute. De ce e cazuistica mai săracă acolo? Se face prevenţie şi nu se mai ajunge la degete încălecate?

M.U. - În acestă patologie nu există prevenţie. Acolo pacientele se operează într-un stadiu mai puţin evoluat. De ce? Din considerente de ordin material. Acolo operaţia este gratuită, oricine are acces la ea. Evident că în Franţa există câteva vârfuri, cu o aşa-numită depăşire de onorariu pentru gradul de supraspecializare a chirurgului în mediul privat, care poate să ajungă uneori la mii de euro. Restul de câteva sute de chirurgi specializati în antepicior reuşesc să realizeze proceduri cu rezultat cât se poate de performant. Iar pacientul are acces la oricare din aceşti chirurgi.

Eu mă consider un privilegiat că pot opera deformaţiile pe care le putem vedea în România: prezint asemenea cazuri la conferinţele noastre din Franţa şi sunt privit ca un fel de rara avis. Deşi fac parte din asociaţiile lor, sunt privit ca un ciudat care vine tot timpul cu monstruozităţi, totuşi corectate. Pe ei nici nu-i mai interesează aceste proceduri, pentru că nu au pacienţii necesari, astfel încât lucrurile pe care le prezint eu sunt privite ca nişte exotisme.

S.V. - Ca societate, nu e un lucru de care să fim mândri, cu aceşti oameni ajunşi în stări grave, la fel cum ajung atâţia, edentaţi, din cauză că nu au bani să meargă la stomatolog. Totuşi, dv. functionaţi în privat, deci nu are multă lume acces la dv., aşa-i?

M.U. - E adevărat că intervenţia poate fi considerată relativ scumpă, faţă de nivelul de trai din România. Vă asigur însă că există la ora actuală eforturi ale unor pacienţi de a se lupta în instanţă cu Casa de Asigurări de Sănătate, în vederea compensării măcar parţiale, dacă nu totale, a acestei intervenţii.

Nu, ortezelor!

S.V. - Internetul, fiind o piaţă deschisă pentru tot felul de idei şi de imagini, promovează insistent reclame dedicate ortezelor, care, susţin vânzătorii, ar face inutilă orice intervenţie chirurgicală, fiindcă ar vindeca miraculos monturile. Ca specialist, ce părere aveţi?

M.U. - Sunt într-un război total nu numai cu producătorii şi distribuitorii acestor produse, ci şi cu autorităţile medicale româneşti care, până în urmă cu doi ani, compensau aceste produse.

S.V. - Ce le-a făcut să-şi schimbe politica de finanţare?

M.U. - Un şir de trei memorii depuse de mine la minister. Iniţial am pierdut bătălia, comisia de sănătate a Ministerului Sănătăţii mi-a trimis un răspuns pe trei pagini, conform căruia asemenea orteze ar fi favorabile sănătăţii, potrivit unor studii obscure, publicate în nişte reviste despre care nici nu auzisem. Urmarea a fost că am depus un nou memoriu, cu o bibliografie cuprinzând cele 75-80 de tratate importante existente la nivel mondial, cu cele peste 30 de reviste semnificative. Am pus la dispoziţie experienţa şi know-how-ul meu, în ideea că voi avea parte de un dialog cu membrii comisiei, pentru a le explica faptul că aceste dispozitive sunt dăunătoare. Brusc, aceste dispozitive au dispărut din lista produselor compensate.

S.V. - Care sunt argumentele pentru solicitarea dv. ca ortezele să nu mai fie finanţate de Minister?

M.U. - Speranta pacientelor este de a-şi corecta deformaţia fără să se opereze. Aceste dispozitive încearcă să forţeze revenirea degetului la poziţia lui iniţială.

S.V. - Pentru că, de fapt, montul este o migrare de os, nu o creştere de os, nu-i aşa?

M.U. - Exact. Numai că aceste dispozitive se adresează migrării degetului mare, care este un fenomen secundar. Problema principală este migrarea osului din spatele degetului mare. A ne adresa la locul nepotrivit face ca dispozitivul să crească presiunea în articulaţia degetului mare, conducând la distrugerea ei rapidă şi la apariţia a ceea ce numim medical hallux rigidus. Prin urmare, o pacientă care, să spunem, putea să amâne intervenţia 10 pânăa la 30 de ani, cu acest dispozitiv îşi distruge definitiv articulaţia, fiind nevoie de proceduri chirurgicale mult mai radicale şi mai invazive.

Ce fel de sistem medical?


Marius Uscatu şi soţia sa în 2007

Schimbări în sistemul medical din România nu doreşte doar doctorul Marius Uscatu, ci şi soţia sa, Carmen Uscatu, fondatoare a asociatiei Dăruieşte viaţa!, prin care a reuşit să dovedească faptul că nu e imposibil să capacitezi mediul de afaceri, pentru un scop umanitar: 3 milioane de euro strânşi din donaţii au servit la construirea primului Centru de excelenţă în tratarea cancerului la copii, la Clinica Louis Ţurcanu, din Timişoara, şi la înfiinţarea Centrului de transplant medular pentru copii, la Institutul Clinic Fundeni, din Bucureşti. Activista socială a fost şi amendată, pentru că a protestat, cerând în stradă respectarea drepturilor pacienţilor, după scandalul Hexi Pharma şi al infecţiilor nosocomiale, probleme ale sistemului medical românesc, pe care îl doreşte reformat. Asemenea soţului său, dr. Uscatu.

M.U. - Pentru a schimba sistemul, de opt ani eu încerc să imprim ideea de supraspecializare în România, fiindcă este singura posibilitate de progres în medicină. Vă dau un exemplu concret. Odată cu accidentul din Colectiv şi reportajul difuzat la o televiziune naţională, s-a demonstrat, prin vorbele unui chirurg, şeful secţiei de arşi de la Spitalul militar din Bruxelles, un lucru elementar: în România nu au existat oameni supraspecializaţi în tratamentul arsurilor, care să ştie cum să trateze acest gen de leziuni. Practic, chirurgul ne spunea: pacienţii nu au fost spălaţi cu apă şi săpun zilnic, timp de ore, aşa cum facem noi.

Chirurgia plastică este un domeniu fabulos de mare, de la chirurgia nasului la cea a sânului, de la cea a cicatricilor la cea a arsurilor. Încercând să le faci pe toate, fără supraspecializare, evident că nu le poţi face la acelaşi nivel. Din Franţa a venit, cu aceeaşi ocazie, şeful Secţiei de arsuri de la Spitalul din Bordeaux, un roman, dr. Isacu. În acel serviciu din spitalul public el se ocupă numai şi numai de tratamentul pacienţilor cu arsuri, nu intră deloc să opereze un pacient cu chirurgia mâinii sau a nasului.

S.V. - Totuşi, aceşti medici despre care vorbiţi s-au întâlnit cu un număr atât de mare de victime, cum a fost cazul la Colectiv?

M.U. - Nu e vorba de număr. Am informaţii din interior, de la colegi plasticieni care au fost puşi în situaţia de a trata cazuri pe care nu ştiau să le trateze, pentru că nu s-au ocupat până atunci de arsuri. Îi sunau disperaţi pe colegii de la spitalul de arsuri, întrebând ce să facă, să spele sau nu pacienţii, să-i pună grefa sau nu, să-l amputeze sau nu. A trata pacienţii cu arsuri este o meserie în sine. Şi aici, dacă ar fi supraspecializaţi, poate că doctorii ar lucra la nivel european sau chiar mondial. Aici este rolul meu de a încerca să mă bat cu sistemul, de a impune supraspecializarea, atât în sistemul public, cât şi în cel privat.

S.V. - Nu vă gândiţi să intraţi, dacă nu în sistemul medical de stat românesc, măcar în cel universitar?

M.U. - Sistemul universitar este absolut impenetrabil. Una dintre provocările ultimilor ani, bătălia mea majoră este de a democratiza accesul în clinicile universitare. La ora actuală accesul este condiţionat de acceptul profesorului. Dacă nu vrea, nu te ia, nu există o concurenţă reală.

Eu am propus un proiect de lege prin care accesul în clinica universitară să fie condiţionat de trecerea examenului de rezidenţiat. La ora actuală, în toată cariera medicală, în afară de admiterea la facultate, există un singur examen corect, transparent: cel de rezidenţiat. Dacă accesul în clinica universitară ar fi condiţionat de trecerea corectă a rezidenţiatului, calitatea umană în clinicile universitare ar creşte exponenţial. Ceea ce ar însemna o creştere a calităţii medicinei româneşti, limitată acum de existenţa acestor dinastii universitare. Dacă faci un arbore genealogic în clinicile universitare, veţi vedea că toţi sunt rude între ei.

S.V. - Mi-e teamă că aici aţi avea mult de lucru, fiindcă acestă situaţie se regăşeste în România în toate structurile publice, fiind o problemă de mentalitate a societăţii în ansamblu. nu este doar problema unui mediu profesional.

M.U. - Am să vă spun un secret. Studiind mult pe internet, pentru că îmi petrec uneori şi 16 ore pe zi…

S.V. - Sunteţi dependent?

M.U. - Nu. Este vorba despre profesie, despre comunicarea cu pacienţii, care se realizează în spaţiul virtual, ca şi informarea medicală. Aşadar, am descoperit un document al Camerei Deputaţilor, din 2002, în care un deputat propunea, în Comisia de sănătate, un singur articol de lege: vor avea acces în clinica universitară numai cei care au trecut printr-un examen de rezidenţiat. Punct. Această propunere a generat un asemenea scandal, încât s-a ajuns să se discute inclusiv ruperea coaliţiei de guvernare, care era foarte puternică la vremea respectivă. Aşa vom înţelege importanţa enormă a acestor dinastii universitare, care au pâinea şi cuţitul, fiindcă gestionează la ora actuală un buget de 5-6 miliarde de euro. Ele sunt cele care decid ce aparatură se achiziţionează, la preţuri de trei ori mai mari decât preţul pieţei, ce servicii se practică într-un anume spital, cine construieşte, ce firmă organizează o licitaţie sau alta.

S.V. - Menţionând acest buget, vă gândiţi probabil la banii care ar trebui să intre în sistemul medical. Or, ei se colectează, dar nu intră obligatoriu în sistemul medical, fiindcă sunt colectaţi şi intră în bugetul general, de unde sunt redistribuiţi, nu ştim în ce proporţie.

M.U. - Eu mă refer la banii cheltuiţi în sistem. E adevărat că în sistem se pare că intră 10 miliarde de euro, din care se regăsesc la capitolul servicii medicale circa 6 miliarde. Aceşti bani sunt gestionaţi finalmente de membrii dinastiilor universitare. Democratizarea accesului în acele clinici ar produce practic reducerea enormă a acestor cheltuieli, prin democratizarea accesului la aceste sume.

S.V. - Cum vă vedeţi viitorul apropiat, atât ca medic practician, cât şi ca reformator de sistem?

M.U. - Dacă mă ajută Dumnezeu să fiu sănătos în continuare, viitorul meu este legat de familie, bineînţeles, dar mai ales de pacienţi. Mi s-a propus de multe ori, în mediul online, să intru în politică, să fiu ministru al Sănătăţii. Nici gând! Menirea mea este să operez pacienţi. Dacă îmi rămâne timp şi energie ca să contribui la democratizarea sistemului, o fac bucuros.