Sport şi bani

Într-un interviu recent din „L’Équipe“, Ion Ţiriac îşi amintea că, pe vremea când juca tenis, se deplasa singur la turneele unde era invitat, îşi plătea hotelul şi transportul. Astăzi, o întreagă echipă le însoţeşte pe Simona Halep şi pe Maria Şarapova. Costurile sunt enorme. E drept că şi câştigurile. Fără bani mulţi, nu se mai poate face sport. Cu atât mai mult când e vorba de sporturi de echipă.

Olimpiada de iarnă de la Soci a înghiţit aproape tot atâţia bani câţi precedentele cinci la un loc. Turneul final al Campionatului Mondial de fotbal din Qatar a dat deja naştere unor întrebări privind caracterul faraonic al construirii infrastructurii, nu doar pe bani mulţi, dar cu lucrători străini trataţi ca sclavi şi morţi pe capete din cauza condiţiilor subumane de muncă. Cum au întâmpinat brazilienii turneul final se ştie. Tocmai ei, fanii absoluţi ai fotbalului, s-au revoltat în masă contra alocării unor sume uriaşe organizării Cupei, în loc să fie dirijate către îmbunătăţirea situaţiei materiale a zecilor de milioane de săraci. Exemplele se pot înmulţi.

Am lăsat la urmă lucrul cel mai grav din toate: corupţia care ştirbeşte sumele cu pricina, umplând buzunarele comanditarilor şi pe ale executanţilor unor lucrări care se dovedesc deseori a fi fost făcute de mântuială.

Cazul Michel Platini

Fără îndoială că unele din numeroasele acuzaţii de corupţie nu vor fi fiind întemeiate. Dar până la proba contrarie, ele fac irespirabilă atmosfera din sportul actual, nu numai de la noi, fireşte, ci din toată lumea.

Michel Platini, fostul mare fotbalist, astăzi, preşedinte al UEFA, a fost acuzat că a primit bani de la qatarieni ca să voteze organizarea turneului final din 2022 în ţara din Golf. Dovezile sunt indirecte, dar supărătoare pentru reputaţia lui Platini: a luat un mic dejun cu un reprezentant al Qatarului, exclus ulterior din conducerea
FIFA pentru corupţie, şi a participat la o întâlnire dată de preşedintele Sarkozy în cinstea unei delegaţii guvernamentale din Qatar.

Lucrul trecea probabil neremarcat, dacă nu apărea problema felului în care se munceşte pe şantierele din Qatar şi, în plus, dificultatea de a organiza, ca de obicei, turneul vara, când temperaturile sunt foarte mari. Deşi nimeni nu i-ar fi cerut direct lui Platini să voteze Qatarul, sugestia de corupere tacită n-a putut fi evitată.

Nu mai e cazul să amintesc de anii de puşcărie la care au fost condamnaţi oameni importanţi din fotbalul românesc pentru a fi ascuns sumele reale plătite pentru cumpărarea sau vânzarea de jucători. Din sport s-au făcut şi se fac averi. 

Cancerul financiar distruge, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, sportul. Unul din jocurile cunoscute încă din Antichitate a devenit o afacere mănoasă şi veroasă.

Beneficiari nu sunt nici jucătorii, nici spectatorii, ci indivizi certaţi cu legea, nepricepuţi în ale jocului cu pricina, dar controlându-l în scopul îmbogăţirii personale. Mafia sportului e, probabil, mai extinsă şi mai puternică decât aceea italiană de ieri sau rusească de azi. Statele înseşi contribuie la această cursă frenetică de îmbogăţire pe seama sportului.

Declin

În interviul menţionat, Ţiriac atrage atenţia asupra interesului precar acordat sportului în România de către autorităţi. Nu e un secret pentru nimeni că sporturi cu care ne făleam odinioară, precum handbalul (de trei ori campioni mondiali), voleiul (s-a uitat că două echipe româneşti s-au întâlnit în finala europeană a cluburilor), rugby-ul (am ratat de puţin participarea la Turneul celor Cinci Naţiuni) şi chiar fotbalul (când băteam Argentina în turneul final şi intram în optimi), sunt actualmente în declin.

Ne rămâne gimnastica feminină, graţie geniului lui Bellu şi al lui Bitang, sau efortul individual al unei Halep. E uşor să faci din performanţa, cu adevărat extraordinară, a Simonei un titlu de glorie pentru naţia română, mult mai greu este să finanţezi tenisul românesc, care ni i-a dat pe Ţiriac, pe Năstase şi pe Ruzici, în aşa fel încât o Halep să nu aibă nevoie ca părinţii ei să-şi vândă afacerea de familie ca să o susţină material.

Şi cum să ajungem din nou în finale europene şi mondiale desfiinţând şcolile de fotbal şi împestriţând cluburile cu jucători străini de mâna a doua (cei de prima mână nefiindu-ne accesibili)?

Statul are obligaţia de a sprijini sportul, care înseamnă sănătatea fizică a naţiunii. La fel cum are obligaţia de a sprijini cultura, care înseamnă sănătatea spirituală a naţiunii. Nivelul cel mai de jos a fost atins în ambele. E timpul să facem primii paşi în sus.