Naţionala tricoloră şi capra neagră a vecinului albanez

Suporter român înaintea partidei dintre România şi Albania FOTO Mediafax

România vrea performanţă. Ne-am săturat de replica: merge şi aşa. Ne-am plictisit să fim ultimii la fonduri europene, autostrăzi şi fotbal – să fim acceptaţi in extremis de clubul politic al ţărilor prospere şi abia calificaţi la baraj pentru Campionatul European sau mondial.

De la regulile de comportament în trafic şi până la desfăşurarea Naţionalei pe terenul marilor arene, vrem ca simbolurile made in Romania să strălucească. Mediocritatea ne-a secătuit destul entuziasmul. Ne dorim să privim lumea cu capul ridicat. Ne cunoaştem talentul, potenţialul, înzestrările. Frustrarea colectivă vine, atunci, dintr-o neputinţă de-a valorifica prin cultură organizatională tot ceea ce natura a pus, deja, în abundenţă.

Pentru a face lucrurile mai bine, România trebuie să-şi modifice vocabularul uzitat în spaţiul public. În locul şansei, ar fi mai potrivit să invocăm voinţa. În locul speranţelor, ar fi mai înţelept să avem nişte planuri puse pe hârtie.

Stima de sine şi bucuria recunoaşterii pe care ţi-o oferă comunitatea căreia îi aparţii se construiesc treptat, prin gesturi mici. Pofta de-a intra într-o mare competiţie presupune acceptarea unor reguli, dar şi înţelegerea diferenţei între un campion şi un loser. Ce ne îngroapă? Relativismul moral care face dintr-o bară „aproape un gol” sau din posesia mingii un criteriu de acordare a primelor de joc. Sportul există pentru cei care sunt dispuşi să sacrifice pasiunile mărunte, distracţiile vremelnice, ceaiurile dansante sau chiar vacanţele cu familia, pentru marea încleştare.

Să ne gândim la somităţi olimpice sau vedete internaţionale de talia lui Ivan Paţaichin, Nicu Vlad sau Gheorghe Hagi. Cum putem asemăna portretele lor? Privind la etica muncii care amestecă ambiţia şoimului cu încăpăţânarea câinelui, anduranţa pietrelor lui Demostene cu abnegaţia vâslaşilor lui Cristofor Columb. Geniul personal a înfrânt un sistem construit pe falsitate. Dorinţa de libertate a marilor sportivi a triumfat.

Prăbuşirea comunismului ar fi putut elibera piaţa de talente fotbaliste, dar corupţia instituţională i-a împiedicat pe tinerii jucători să ajungă prea departe. 

Într-o vreme sufocată de egalitarismul ideologic, fotbalul ajunsese supapa celor îndrăgostiţi de competiţie. Sportul Studenţesc sau Universitatea Craiova scoteau la iveală talente remarcabile – motiv de încântare la peluză, dar şi printre nomenclaturiştii Partidului Comunist. Chiar dacă fantasmele unui dictator au produs aberaţii precum FC Scorniceşti (situată vremelnic la vârful clasamentului), participarea echipelor de club la marile campionate europene lăsa loc pentru selecţia naturală a talentelor. Dezgustaţi de mantra egalităţii între clasele sociale, românii se bucurau de apariţia unor ierarhii-alternative. Universitatea Craiova a încurcat multe socoteli făcute la centru. Strălucirea lui Balaci însă nu putea fi mascată de nimeni. Publicul sătul de minciunile propagandei PCR fugea la stadion pentru a vedea un joc nemăsluit.

Prăbuşirea comunismului ar fi putut elibera piaţa de talente fotbaliste, dar corupţia instituţională i-a împiedicat pe tinerii jucători să ajungă prea departe. Blaturile, meciurile aranjate, finanţările suspecte, contra-selecţia antrenorilor pe baza unor afinităţi extra-sportive, toate au subminat nevoia românilor de joc, spectacol şi frumuseţe. Tribunele au ajuns goale, ca şi magazinele Alimentara pe vremea lui Ceauşescu.

Aşezat sub dictatura formelor fără fond, fotbalul recoltat din feudele baronilor locali n-a fost bun de export. Aşa cum Bulgaria ne-a depăşit la media performanţelor şcolăreşti, Albania ne-a îngropat sub scandările extatice ale galeriei şi marşul forţat al unor atleţi culeşi din toată Europa.

Involuţia gândirii noastre instituţionale n-ar trebui să ne mire. Şcoala a pierdut respectul pentru premianţi, iar spitalul i-a alungat pe cei mai buni profesionişti peste hotare. Norma cantitativă aplicată la grămadă a uzurpat logica meritocratică, bazată pe selecţia individuală. Din metastaza imposturii se poate naşte, cel mult, o floare funerară.

Estimp, milioanele de români rămaşi acasă îşi doresc, mai departe, excelenţa în toate domeniile. Când merge la doctor, pacientul vrea diagnosticul perfect. Când fiul sau fiica absolvă o Facultate, părinţii se aşteaptă la un job bine plătit pentru odorul lor. Toate acestea sunt aşteptări îndreptăţite, dar ele presupun un singur lucru: să ne reîntoarcem la virtute.

Cum putem începe acest exerciţiu sufletesc? Aruncând măcar o scurtă ocheadă admirativă către capra neagră a vecinului albanez.