Ce s-a ales din familia „Eroului de la Guadalajara”, Sandu Neagu. El şi-a vândut casa pe băutură, iar copiii săi cei mici au ajuns astăzi să cerşească

Publicat: 20.10.2016 05:04

Ultima actualizare: 05.08.2022 23:06

„Adevărul“ îţi prezintă povestea numelor mari din fotbalul nostru. Astăzi e rândul lui Sandu Neagu, unul dintre cei mai valoroşi jucători ai Rapidului din anii ’60 şi ’70.

Născut în cartierul Rahova, pe 19 iulie 1948, dar crescut în Giuleşti, într-o familie de rapidişti fanatici, Alexandru Neagu a avut un singur ţel în viaţă: să joace fotbal doar în „Potcoavă". „Sandu Neagu a intrat greu în echipa Rapidului pentru că acolo erau Oblemenco şi Ion Ionescu, care nu puteau fi înlocuiţi. El a avut şansa abia după ce a plecat «Puiu» la Aachen", spunea Rică Răducanu despre fostul său coleg. La 22 de ani, după trei sezoane excelente la Rapid, Sandu Neagu a fost convocat de Angelo Niculescu pentru Campionatul Mondial din Mexic. „A fost apogeul carierei. În meciul cu Cehoslovacia a jucat extraordinar. A dat gol, a scos penalty şi dacă îl vedea cineva atunci, de la un club mare, îl lua imediat", a explicat Rică Răducanu, coleg de cameră cu Neagu la acel turneu. „Capellini din Giuleşti", aşa cum îl supranumise scriitorul Ioan Chirilă pe Sandu Neagu, a devenit de atunci „Eroul de la Guadalajara".

S-a apucat de băutură după primul divorţ

„Bă, tu pleci de la Rapid doar cu picioarele înainte", i-a spus franc Valentin Stănescu lui Sandu Neagu şi a avut dreptate. După 15 ani petrecuţi în Giuleşti, timp în care a jucat 286 de meciuri, a înscris 110 goluri, a câştigat două Cupe, în 1972 şi 1975, şi un campionat, 1967, Sandu Neagu s-a retras de la Rapid. Atunci au început şi problemele pentru el. „A divorţat de prima soţie şi asta l-a distrus. Fără stabilitate familială, s-a pierdut imediat. Atunci s-a apucat şi de băutură, pentru că atât timp cât a fost fotbalist, nu punea pe limbă", a mai povestit Rică Răducanu. În ultima parte a vieţii, „Eroul de la Guadalajara" a rămas pe drumuri şi a trăit pe unde a apucat, inclusiv într-o locuinţă amenajată la Stadionul Giuleşti, împreună cu cea de-a doua soţie şi cu cei doi copii. Ironia sorţii a făcut ca sfârşitul lui Sandu Neagu să-i fie adus de o minge de fotbal. Pe 17 aprilie 2010, cu o zi înainte de derby-ul dintre Rapid şi Steaua, trupa lui Ioan Andone a decis să se antreneze chiar pe Stadionul Giuleşti, nu la baza Pro Rapid, iar Sandu Neagu a ieşit să-i vadă pe băieţi. Fiul său a primit o minge de la fotbalişti şi i-a dat tatălui său o pasă. Sandu Neagu s-a întins să returneze balonul şi a căzut rupându-şi femurul. A fost dus la spital, dar n-a suportat complicata operaţie pentru că, aşa cum au spus doctorii, era „putred", fiind bolnav de ciroză hepatică de mai multă vreme. Aşa s-a stins Neagu, pe 17 aprilie 2010.

Şi-a vândut garsoniera primită de la primărie

Fostul coleg de la Rapid, Rică Răducanu, a povestit însă un episod edificator pentru comportamentul lui Neagu: „Avea bani. Ce a strâns din fotbal, plus că a lucrat în Algeria, ca maistru, a strâns şi de acolo bani serioşi. Avea şi unde să locuiască, dar a lăsat toate casele copiilor din prima căsătorie şi fostei soţii, care l-au dat apoi afară. I-am dat eu, cât am fost la Primăria Capitalei, şi cu ajutorul lui Mircea Lucescu, o garsonieră în Drumul Taberei. Teofil Codreanu mi-a spus: «Bă, să vezi că ăsta o vinde», dar nu l-am crezut. După ceva timp m-am întâlnit cu el şi l-am văzut cu ceas la mână, cu inele. I-am zis: «Ia uite, cioară, ce barosan eşti!», dar când colo, el vânduse garsoniera. Am auzit că a băut apoi toţi banii...".

Copiii săi au ajuns să cerşească

După moartea lui Sandu Neagu, Cristina, soţia acestuia, a ajuns să aibă grave probleme financiare şi să trăiască din mila oamenilor din fotbal, care au avut grijă să le trimită din când în când lui Roberto (11 ani) şi Ingrid (13 ani), alimente, haine şi bani. Însă mama acestora, Cristina, din motive ştiute doar de ea, îi trimite constant la cerşit. Fata lui Neagu din prima căsnicie, Mihaela, a încercat să obţină ea custodia copiilor, însă Cristina s-a opus vehement.

Citește și: Amintiri despre legendarul Dumitrache: „În deplasări îşi lua doar periuţa de dinţi şi sticluţele“. La finalul vieţii, un acţionar de la Dinamo spunea despre el: „Un om care mă saluta şi căruia îi dădeam bani“

Alţi fotbalişti români de legendă:

Povestea lui Mateianu, antrenorul care a avut curajul să-l sfideze pe Ceauşescu: „A fost o cooperativă a răului, cu cotizaţii şi ameninţări la drumul mare!“

Legendarul Valentin Stănescu, alergat pe şine de fanii furioşi: „Am luat-o de la stadion, aşa, în chiloţi şi în tricou, spre gară. Dacă mă prindeau, aş fi avut soarta nemţilor în Primul Război Mondial“

Gheorghe Constantin, un fotbalist de poveste: „Am cunoscut toate dictaturile. Legionarii îţi puneau pistoalele pe tejghea: «Patroane, dai şi tu ceva pentru Legiune?!»“

Sfârşitul tragic al „Baronului“ Stere Adamache, titularul din poarta României la Cupa Mondială din 1970, care s-a înecat în Dunăre la doar 37 de ani

„Piţi“ Apolzan, primul libero din istoria fotbalului, muncea ca „băiat bun la toate“ în uzină: „Vremuri grele. Cred că am mâncat un an întreg numai mazăre“

Aventurile marelui antrenor Ilie Oană, zis „Americanul“: „La Craiova, unii jucători erau pe invers!“

Povestea fotbalistului român care a fost martor la asasinarea lui Armand Călinescu, a dat mâna cu Adolf Hitler şi a jucat popice cu Nicolae Ceauşescu

Aventurile fostului mare portar Narcis Coman: „Mi-a plăcut viaţa! Fără goluri, dar cu goale. Eram eu drăguţ, dar trebuia să ai şi bani de-o friptură“

„Bombardierul“ Bazil Marian, omul-spectacol: A băut ţuică în timpul unui meci şi s-a aşezat cu fundul pe minge, după ce driblase portarul!

Sfârşitul lui „Giussy“ Barátky, fotbalistul genial care n-avea decât patru clase primare: „Rămânea cu paharul în mână, privind în gol...“