Ziaristul de instanţe: viaţa între două pronunţări şi o arestare
0
În 2005, odată cu primele mari procese de după Revoluţie, o nouă specie de jurnalişti îşi făcea apariţia: ziariştii de instanţe sau ziariştii „pe Justiţie“. Ei sunt oamenii pe care-i mai vedeţi astăzi la televizor, întrebând pe cineva în cătuşe lucruri ca: „Sunteţi vinovat?“. Aceasta este povestea lor, varianta prescurtată
Într-o după-amiază toridă de la începutul verii lui 2005, locuitorii blocurilor din Piaţa Naţiunilor Unite, aflată la doi paşi de centrul Capitalei, au participat, fără voia lor, la un spectacol straniu. Se făcea că zeci de ziarişti, reporteri, cameramani, fotografi şi care de televiziune invadau un perimetru care, până la acel moment, făcea parte dintr-o străduţă ce se termina într-un parc liniştit.
În acea zi, gardurile clădirii ce adăpostea Tribunalul Bucureşti, plus câteva Judecătorii de sector, erau luate cu asalt. Zeci de oameni stăteau cocoţaţi pe construcţia de beton, înaltă de vreo doi metri jumate, ce împrejmuia locul unde dubele aduceau acuzaţii la proces. Pe iarba deja arsă de la baza gardului, alţi zeci de ziarişti se coceau în soarele aspru, blestemând transpiraţi, aşteptând un semn de la colegii lor, pentru a intra pe poziţii.
La intrarea principală în clădire, maşinile păreau parcate vertical. Nu aveai loc să arunci un băţ de chibrit, iar ca să poţi intra în clădire, trebuia să te freci de câteva zeci de persoane nervoase şi transpirate.
În acea zi, portarii instituţiei şi-au făcut cruci cât pentru un an de mers cu troleibuzul pe lângă biserici. Părea că toată presa centrală ieşise din redacţii şi venise la acea clădire din centrul Bucureştiului. Iar acum, toţi acei oameni invadaseră o clădire mai tot timpul goală, mişunând haotic, ca o comunitate de insecte ce şi-a pierdut regina. Toată lumea prezentă acolo aştepta un moment. Un bărbat urma să fie adus cu propunere de arestare preventivă. Numele acelui bărbat era Dinu Patriciu. Iar în acea zi, 27 mai 2005, o nouă specie de jurnalişti îşi făcea loc în organigramele redacţionale din toată ţara: ziariştii de instanţe.
Astăzi, îi vedeţi la televizor. Sunt masa aceea amorfă, strânsă cu microfoanele, camerele de filmat şi reportofoanele, înfofoliţi iarna şi lac de transpiraţie vara, alergând după câte unul pentru a-l întreba cum comentează decizia instanţei. În general, pot fi găsiţi în faţa sediului DNA, transformat, în ultimul an, în unul dintre cele mai exotice şi interesante locuri din Capitală. Zi după zi, îi însoţesc pe Hrebenciuc, Udrea, Videanu sau Cocoş, în cei câţiva metri de la ieşirea din clădirea DNA, până la duba ce-i aduce în arest. În ultimii lor paşi, înainte de a ajunge după gratii.
Astăzi, meseria de jurnalist „pe Justiţie“ este una dintre cele mai solicitante, o combinaţie de test fizic (stat în picioare în faţa unei clădiri ore întregi) şi stres (cine dă primul ştirea, cât de repede acţionezi, cât de repede afli dedesubturile unei audieri). La ce vremuri trăim, să te ferească Dumnezeu să ajungi într-o redacţie şi să auzi cuvintele: „Te duci la DNA. Vine acolo...“.
Cum a început totul
Până la „momentul Patriciu“, între jurnalişti şi munca de instanţe era, în general, o relaţie ca între două rude de gradul al patrulea: se mai sună, din când în când, extrem de rar, fiecare ştie de existenţa celuilalt, dar interacţiunea gravitează în jurul unei politeţi fortaţe. Înainte de 2005, la DNA (pe atunci se numea Parchetul Naţional Anticorupţie – PNA) bătea vântul, iar pe listele instanţelor de fond (tribunal, judecătorii, Curtea de Apel, Înalta Curte) figurau infractori mărunţi.
Ca exemplu, în ziua în care procurorii au cerut arestarea preventivă a lui Dinu Patriciu, în sala în care aveau să se întâmple dezbaterile s-au judecat, pe rând: o ceartă între nişte oameni pe o bucată de pământ, o crimă pasională, câteva infracţiuni economice şi ciudatul caz al unui bărbat care furase aceeaşi bicicletă de cinci ori. Nu există un rezumat mai bun al situaţiei judiciare din România de dinaintea lui 2005.
Aşa se face că reţinerea lui Patriciu a bulversat redacţiile centrale. La acel moment, prezenţi la Tribunalul Bucureşti pentru a transmite în direct erau jurnalişti adunaţi din toate domeniile. Unii veniseră de pe Poliţie, alţii din secţia „Eveniment“, însă, în majoritatea cazurilor, erau copii sau nou-veniţi, oameni fără „surse“ (n.r. – cuvântul-cheie în presă pentru „scoţi-ştirea-cu-un simplu-telefon-fără-să-te-mai-ridici-de-pe-scaun“).
Majoritatea păreau pur şi simplu teleportaţi dintr-o altă galaxie. Nu cunoşteau Abecedarul unei dezbateri juridice, nu înţelegeau nici măcar acuzaţiile care i se aduceau fostului magnat. Unul dintre cei prezenţi a intrat chiar în sala de judecată, unde era în desfăşurare un proces, pentru a întreba judecătorul dacă nu ştie cumva când va fi adus Patriciu. Aşa i se ceruse din redacţie, ca să ştie şefii dacă ştirea mai prinde prima ediţie sau nu. Jurnalistul respectiv a fost evacuat din sală.
În acea zi, taraba de cărţi din faţa Tribunalului a vândut mai multe Coduri Penale şi Coduri de Procedură Penală decât în ultimul an, probabil. Ziariştii se strângeau pe holuri în jurul unui deţinător de carte, pentru a încerca să descifreze meandrele legii. Televiziunile intrau în direct din oră în oră, pentru a nu spune nimic: „Bună ziua, dragi telespectatori, Dinu Patriciu nu a fost adus încă. Lumea aşteaptă aici cu înfrigurare“. La baia fetelor erau cozi kilometrice, iar băncile din holul Tribunalului se savurau la fel ca o friptură bine făcută, însoţită de un pahar de vin.
Bătaia pe informaţie
Cazul „Patriciu“ a fost prima picătură de la un robinet rotit agresiv în următoarea perioadă. După el, şi-au făcut apariţia pe holurile instanţelor Marian Iancu, Ovidiu Tender, preotul de la Tanacu sau clanul Cămătarilor. România descoperea aroma cătuşelor. Fiecare redacţie îşi desemnase un ziarist care făcea zilnic turul instanţelor, încercând să aducă ceva nou. Jurnaliştii descopereau, de exemplu, sediul Curţii de Apel Bucureşti.
Astăzi, sediul instituţiei se află în fostul Palat al Justiţiei: central, arhitectură perfectă, spaţiu generos. Pe vremea aceea, însă, Curtea de Apel era undeva prin cartierul Berceni, pierdută printre nişte blocuri. De afară, arăta ca o fabrică comunistă, iar înăuntru, coridoarele erau atât de înguste, încât trebuia să mergi ferit pentru a nu te freca de cel care venea din sens opus. Aici, pe aceste coridoare desprinse parcă din Kafka, au fost aduşi în cătuşe membrii clanului Cămătaru. Au trecut pe lângă ziarişti, pe unii i-au scuipat, celorlalţi le-au spus câte ceva despre mamele lor. Jurnaliştii au râs. Măcar se întorceau la redacţii cu o ştire bună.
Jurnalismul de instanţe a început în România cât se poate de „stângist“. Toţi ziariştii aveau, măcar la prima strigare, drepturi egale. Apoi au început diferenţierile. Majoritatea au rămas un fel de Sisifi mizerabilişti, umblând zilnic kilometri între instanţe, pentru a afla ce s-a mai întâmplat. Alţii şi-au dezvoltat reţete de succes. Pe instanţe, calculul este simplu. Hârtiile ce ajung ştiri de prima pagină nu vin de la procurori, ci de la avocaţi sau grefieri, birocraţi, în general. În anumite cazuri, avocaţii erau „drăguţi“, doar pentru o apariţie a numelui într-un ziar central cu multe copii tipărite. Era reclamă gratis. Însă se practicau şi obiceiuri ceva mai vechi: flori, bomboane şi vorbe frumoase grefierelor de prin subsolul instituţiilor juridice, multe dând impresia că nu au mai văzut lumina soarelui de ani în şir.
Unii jurnalişti stăteau cu orele, curăţând de praf podelele instanţelor, aşteptând din sala de judecată, cu mâinile pe telefoanele mobile, gata să transmită orice spre redacţie. Alţii cu un telefon aflau totul, înaintea celorlalţi. Treptat, cele două „şcoli de gândire“ au dat naştere unui adevărat „război“ al informaţiei. Toată lumea voia prima ştirea, exclusivitatea: televiziunile, agenţiile de presă, ziarele. După cum puteţi vedea, vremurile erau ciudate: existau, bunăoară, mai multe ziare tipărite, ba chiar şi câteva agenţii de presă.
Ziua în care viaţa „pe justiţie“ s-a animat
În urmă cu zece ani, pe „domeniu“ era linişte deplină. Nimic nu deranja traiul liniştit al politicienilor de la putere şi al afaceriştilor, deveniţi peste noapte adevăraţi miliardari de carton. PNA-ul condus de procurorul Ioan Amariei era inexistent, o glumă simpatică.
Semnalul că urma să se schimbe ceva a fost dat de audierile din dosarul „Rompetrol“ în care era cercetat Dinu Patriciu. Brusc, viaţa „pe justiţie“ s-a animat. Să chemi la Parchet un prim ministru (Călin Popescu Tăriceanu) şi să-l audiezi, chiar şi ca martor, era un eveniment. A urmat reţinerea milionarului şi noaptea procesului de la Tribunal. Împreună cu alţi zeci de ziarişti colegi sprijineam pereţii vechiului Tribunal, în speranţa că un avocat iese şi anunţă că instanţa a rămas în pronunţare. Cu şedinţele secretizate şi fără publicarea referatelor cu propunerea de arestare, avocaţii erau pe atunci nişte mici zei. Declarau ce le trecea prin cap şi manipulau după bunul plac. Înconjuraţi de multe camere de luat vederi şi reportofoane, au devenit atunci cunoscuţi întregii ţări. În redacţiile ziarelor era pe atunci un om care prelua relatarea de pe teren. În lipsa internetului mobil, era singura variantă de transmitere a materialului: dictatul la telefon.
Mi-a mai rămas în minte, din acea perioadă, Marian Iancu, un mare iubitor de ziarişti. Cum vedea unul, îl şi scuipa. Acum este condamnat definitiv şi cu averea confiscată. Tot atunci s-a făcut remarcat avocatul Victor Ponta, care a intrat în sala de judecată pentru a-l scăpa de arest pe Ovidiu Tender.
Odată cu percheziţiile din Zambaccian, liniştea de pe justiţie a devenit definitiv o amintire. Şi amintire să rămână!
În 2005, Virgil Burlă era ziarist „pe Justiţie“ la „România liberă“. Astăzi, lucrează la „Evenimentul zilei“. Pe acelaşi „domeniu“.
Cum trebuia Hayssam să dea un interviu direct din arest
Tablou de familie: ziarişti aşteptând să apară marea ştire FOTO: MARIAN ILIESCU
Justiţia nu este un domeniu simplu. Citiţi, de exemplu, următoarea sentinţă: „Ca urmare, perceperea comisionului de administrare în locul comisionului de risc, începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a OUG 50/2010 este contrară acestui act normativ, cât şi dispoziţiilor legale privind încheierea unei convenţii valabil făcute aşa cum prevăd dispoziţiile art. 948 şi următoarele din vechiul C.civ. (lipseşte voinţa juridică comună în sensul modificării prevederilor contractuale). În concluzie, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 în referire la art. 3041 Cod procedură civilă, va admite recursul, va modifica în tot sentinţa recurată şi în rejudecare, va admite acţiunea cu menţiunile mai sus arătate pentru fiecare capăt de cerere analizat“. Cu astfel de materiale vin jurnaliştii din instanţe. Ajunşi la redacţie, li se transmite întotdeauna un singur lucru: „Tradu asta!“. Uneori e greu.
Nimic de înţeles
„Domeniul“, cum numesc ziariştii părticica pe care o administrează, nu are claritatea pe care o presupun majoritatea ştirilor scrise. În mare parte, acestea sunt evidente: s-a întâmplat ceva, scrii cât mai clar, oamenii înţeleg. Cu justiţia, ceva este diferit. Are un lexic propriu, o mulţime de termeni dificil de transpus într-un limbaj uşor de prins.
Chiar şi evenimentele din această zonă sunt greu de prins şi de cuantificat de cineva care stă toată ziua în redacţie, planificându-şi ştirea de mâine. În momentul în care Omar Hayssam a fost arestat pentru prima oară, subiectul a explodat pe ecranele televizoarelor.
Subiectul „teroriştilor“, în care fusese implicat sirianul, era o adevărată mană cerească pentru ziare şi televiziuni. Când s-a anunţat arestarea, în redacţiile centrale din Bucureşti se organizau şedinţe peste şedinţe. Fiecare ziar voia să iasă cu ceva nou, cu altceva, cu „bomba“. În Bucureşti, în redacţia unui cotidian în vogă în acei ani, un editor i-a cerut reporterului de pe teren să facă repede un interviu cu sirianul, în care să-l întrebe dacă regretă ce s-a întâmplat. În acest timp, Hayssam era deja în spatele unor gratii baricadate, înconjurat de poliţişti, fără acces nici măcar la un telefon. Puţini aveau habar de faptul că, odată reţinută, o persoană nu are voie să comunice cu nimeni, darămite să se desfăşoare într-un material publicat în ziar. Evident, interviul respectiv nu s-a făcut niciodată.
A doua explozie
Anii au trecut şi au tot trecut. Marile procese din perioada 2005-2008 au mai dispărut sau au fost trecute pe locul secund de instituţiile media. Majoritatea ziarelor s-au prăbuşit, lovite de criza financiară. În locul lor, au rămas televiziunile. Iar oamenii nu vor să vadă şi să audă despre „excepţii de neconstituţionalitate“ şi nu ştiu ce articol din Codul de Procedură Penală. Televiziunile vor rating, desigur.
Majoritatea jurnaliştilor de pe instanţe au dispărut. Fie s-au mutat pe domenii mai lejere, fie au dispărut complet din presă, obosiţi. Televiziunile au acaparat marile procese, cu transmisii din oră în oră, de „atmosferă“. Să ştie omul cum e acolo. Au rămas totuşi câţiva „tradiţionalişti“. Orbecăind zi de zi prin dosare pentru câte o ştire de 1.000 de semne. Anii de glorie ai jurnalismului „pe instanţe“ păreau dispăruţi. Până anul trecut. Iar dacă prima perioadă a pătrunderii instanţelor în viaţa noastră se leagă, chiar şi neoficial, de numele lui Dinu Patriciu, cea mai recentă are punctul de pornire într-un acronim: DNA.
Viaţa în faţă la DNA: în căutarea timpului pierdut
Grup de reporteri, în faţa DNA, aşteptând din căşti semnalul de începere FOTO: MARIAN ILIESCU
Există un trotuar pe strada Ştirbei Vodă din Bucureşti care, având în vedere cum au decurs lucrurile în ultimele luni, ar putea fi transformat, fără probleme, de către Primăria Capitalei în obiectiv turistic. Puţine locuri din Bucureşti aduc cu ele aceeaşi notă de imprevizibil şi emoţie ca această bucată de ciment, de câţiva metri pătraţi. Trotuarul respectiv se află vizavi de intrarea în clădirea al cărei nume prescurtat se află pe buzele tuturor: DNA.
Aici, pe această bucată de pământ, se strâng, periodic, zeci de ziarişti. Oamenii de la casele luxoase din zonă îi văd, aducându-şi sculele de zeci sau sute de mii de euro, aparate de fotografiat, laptopuri, camere de filmat şi antene. Apoi, îi văd stând. Ore-n şir, pe jos, sprijinind zidurile din jur, vorbind la telefon, râzând la vreo poantă care, în mod normal, ţi se pare la fel de amuzantă ca prăbuşirea unui avion, dar, ce să-i faci?, trece mai uşor timpul aşa.
O astfel de aşteptare în faţa DNA poate dura şi peste 10 ore. Când Dumitru Sechelariu, fostul primar al Bacăului, a fost adus pentru prima dată la audieri, discuţiile cu procurorii au început la prânz şi s-au sfârşit undeva la răsăritul soarelui, a doua zi. Unii ziarişti, mai ales cei din televiziune, fuseseră schimbaţi de tura următoare. Majoritatea celor din presă petrecuseră tot acest timp acolo. Explicaţia este simplă: în majoritatea redacţiilor ziarelor centrale nu este loc decât pentru un singur ziarist care să supravegheze activitatea DNA.
Ziariştii fără cadouri
Ştiţi, există un obicei. Când lucrezi într-o redacţie, ştii că vine Paştele sau Crăciunul când încep să sosească coşurile şi cadourile pentru ziarişti. Auzi foşnetul celofanului, le vezi feţele fericite, anticipând surpriza dinăuntru. Ceilalţi se strâng în jurul norocoşilor, curioşi să vadă şi ei ce şi cum. Ei bine, veţi recunoaşte imediat ziariştii de „pe DNA“. Ei sunt ăia care nu primesc niciodată nimic. Tot ce poţi recepţiona în faţă la DNA, că tot am ajuns aici, sunt câteva înjurături de la cei care pleacă încătuşaţi sau câteva şpiţuri în fund, din partea unui coleg cameraman, pentru că ai intrat din greşeală şi i-ai stricat cadrul.
Dintre toate instituţiile care au legătură cu judiciarul, DNA-ul este cea mai cumplită. Pare o pedeapsă să fii trimis acolo. În celelalte mai poţi intra, sta pe coridoare, poţi să te încălzeşti iarna sau lua câteva guri de aer condiţionat pe arşiţă. Mai vezi oameni, mai poţi discuta cu un avocat ceva, mă rog, intui ce s-ar putea întâmpla în spatele uşilor închise. La DNA, nu. Stai în stradă, nu ai acces la nimic, crăpi de frig sau de cald, priveşti hipnotizat o uşă, implorând Divinitatea ca să o deschidă, să se termine naibii totul, să te duci şi tu acasă.
În astfel de momente, ziariştii vorbesc despre vrute şi nevrute. Oamenii au impresia că poate cele mai teribile înjurături le auzi de la şoferii de taxi sau de la muncitori. Ei bine, dacă ar fi să se facă un top în care să fie incluşi şi ziariştii, s-ar putea să aveţi surprize. Se vorbeşte urât, iar când se vorbeşte frumos, oamenii povestesc despre cele mai nesemnificative lucruri cu putinţă. Ce-au mai făcut, pe unde au mai fost, ce experienţe sexuale sau bahice au avut (băieţii), ce haine mişto au mai văzut (fetele). Toţi îşi înjură şefii şi presa, în general, că s-a ajuns la nivelul ăsta, să trimită în stradă un ziarist capabil, ore-n şir, doar ca să privească o uşă închisă.
Şi jurnaliştii sunt oameni
În faţă la DNA şi, în general, la statul prin instanţe, se leagă prietenii stabile, observi oameni cum se schimbă în faţa ta, de la un an la altul. Daniel Alexandru, în 2005 la Radio România, în prezent la agenţia Ager-pres, şi-a început cariera „pe instanţe“ povestindu-le colegilor de suferinţă despre bătăile la care lua parte în calitate de membru al Peluzei Sud, una dintre facţiunile dure ale galeriei Stelei. Astăzi, este familist convins, urcă munţii cu fii-su, visează la bicicleta perfectă şi aleargă de nebun, la primele ore al dimineţii, pregătindu-se pentru nu ştiu ce maraton.
Eusebiu Manolache, de la aceeaşi agenţie Agerpres, a anunţat că se căsătoreşte la Curtea de Apel, la unul din termenele procesului lui George Copos. Ba chiar a invitat o mână de oameni, ziarişti de instanţe, să petreacă cu el în cea mai frumoasă noapte a vieţii. „Băi, vii, aduc formaţie şi am un vin bun de acasă, de la Drăgăşani“. Au venit oamenii, ce să facă, e băiat bun Sebi. Manolache este şi astăzi jurnalist de instanţe, se plimbă dintr-un loc în altul. Între timp, are o fetiţă mică, abia mai doarme noaptea. Trec anii, se întâmplă lucruri, dar tot ajungi, în fiecare dimineaţă, să priveşti listele alea agăţate, sperând că o să vezi vreun nume cunoscut sau măcar vreun număr ce trădează o infracţiune cu potenţial de ştire.
Finalul: ziariştii mai şi pleacă
Pentru un observator independent, cel mai spetaculos moment al şezătorii prelungite din faţa DNA trebuie să fie finalul. Pare că, după ce s-a dilatat excesiv, ore-n şir, timpul se comprimă brusc, agresiv. Odată cu ieşirea celui în cătuşe, urmează o îmbulzeală asemănătoare celei din fiecare dimineaţă, de la metrou. Oamenii se calcă unul pe celălalt, te trezeşti cu coate şi microfoane peste faţă, eşti înjurat sau dat într-o parte.
Apoi, momentul culminant. Trimiterea ştirii. Zeci de telefoane pornite simultan. Cam aceleaşi cuvinte rostite la fiecare. Înjurături, crize, pierderi de semnal GSM, percepute ca fiind dramatice. Laptopuri întinse pe ciment, maşini demarând în viteză şi mai ales live-uri. Ziarişti delimitându-şi câte o bucăţică de pământ, pentru a nu intra în cadrul televiziunii concurente, aflată la doi paşi. „Bună seara, dragi telespectatori. Răsturnare de situaţie la DNA...“. Titlurile galbene invadează ecranele televizoarelor din toată ţara. La final, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, toţi ziariştii dispar în câteva secunde.
Omul care vede multe, dar nu spune nimic
Unul dintre portarii de la DNA, într-un rar moment de linişte. Astăzi, nu e nimeni chemat la DNA FOTO: MARIAN ILIESCU
Există un personaj constant în toată această vânzoleală din faţa DNA. Portarul instituţiei. Dacă cineva ar fi avut curiozitatea să compare reacţiile sale în faţa jurnaliştilor, de la primele arestări, până în zilele noastre, cu siguranţă ar putea scrie un tratat de psihologie comportamentală.
La DNA, povestea este simplă. Când se deschide uşa, tu, ca ziarist, nu vezi mare lucru. Un şir de trepte şi, la capătul acestora, un punct de control asemănător celui din aeroport. Acolo, nefericiţii chemaţi la audieri îşi lasă cheile, ţigările şi telefoanele, după care sunt preluaţi de cineva şi dispar într-o sală.
La începuturi, când uşa de la DNA se deschidea, ziariştii săreau să vadă ce se poate zări din interior. Portarul se plasa în faţa lor, invitându-i politicos să revină la locurile lor. Nu era nimic interesant de văzut, mai glumea el, imitând personajele din filmele americane.
Au urmat însă zile interminabile şi nopţi în serie petrecute, în mare, cu aceiaşi oameni, cu reportofoanele, microfoanele, aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi ale lor. Între ziarişti şi reprezentantul legii s-au făcut schimburi de ţigări şi s-au spus bancuri şi întâmplări fără sens, la trecerea timpului.
Astăzi, dacă e în toane bune, primeşti chiar şi un semn discret, din mână, când audiatul este pregătit să fie scos afară. Un fel de „Toată lumea pe poziţii!“. Să iasă poza bine, să fie de o ştire. Relaţia dintre jurnalişti şi portarul de la DNA mai depăşeşte graniţele instituţionale, că aşa e şi în viaţă, nu-i aşa?
Scurt interviu
Domnul de la poarta DNA nu-şi dă numele, dar apucăm să schimbăm câteva cuvinte. Vine primăvara, e frumos afară, şi se bucură şi el că s-a terminat cu umezeala.
Reporter: Cât staţi pe aici?
Portar DNA: Facem pe ture. Mai e un coleg. Când eu, când el.
Reporter: Vă plac ziariştii?
Portar DNA: Ce am eu cu ei? Ei vin, îşi fac treaba, stau pe aici.
Reporter: Nu v-aţi plictisit de feţele lor?
Portar DNA: Nu, de ce să mă plictisesc? Eu cu a mea, ei cu a lor.
Reporter: Ce părere aveţi de valul ăsta de arestări?
Portar DNA (râde): Ce să zic? Treaba lor.
Reporter: Vă întrebam şi pentru că, bănuiesc, aveţi mai multă treabă atunci când e adus cineva, decât acum.
Portar DNA: Da, dar şi dumneavoastră, ziariştii, sunteţi înţelegători. Ştiţi că nu se fac anumite lucruri.
Reporter: Şi când e liber sus, ce faceţi? Vă plimbaţi pe aici?
Portar DNA: Da, una-alta. Mai vin maşini, mai coboară cineva. Să ştiţi că pe aici nu intră numai ăştia chemaţi la audieri.
Reporter: Cu Laura Codruţa Kovesi aţi vorbit vreodată?
Portar DNA: Nu, doar am văzut-o.
Reporter: Dar aţi întreba-o ceva?
Portar DNA: Nu ştiu, dacă ar avea dânsa vreo treabă cu mine. Dar ce să aibă?
Notă: În forma sa iniţială, acest text trebuia să conţină şi mărturiile altor ziarişti de pe instanţe. Din păcate, nu a fost să fie. În ziua în care trebuiau să trimită textele, Marian Vanghelie a fost audiat la DNA. Erau cu toţii acolo. Urmăriţi imaginile de la acel moment. Îi veţi putea zări.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
