Aş începe prin a le mulţumi celor care şi-au luat timp să comenteze şi să-şi descrie gândurile şi reacţiile la scenariul propus. Optzeci de mărturii este un număr prea mic pentru a extrage nişte concluzii cu valoare ştiinţifică, dar suficiente pentru a crea o impresie, fie ea şi superficială,  asupra curenţilor care încep a se forma în adâncul societăţii şi care s-ar putea transforma, sub presiunea unor noi crize şi valuri de migraţie, în opinii majoritare şi mişcări de masă. Citatele pe care le voi da în continuare nu sunt o invitaţie la a continua disputa – dacă este sau nu este aşa – şi cu atât mai puţin un atac la adresa celor care le-au formulat. Ele se vor a fi ilustrarea unei idei despre ideile formulate, o încercare de a înţelege mintea colectivă şi reflexele acesteia.

Singura calificare pe care mi-o arog în acest demers decurge din a fi o persoană care a petrecut mulţi ani ascultând cu atenţie un număr mare de oameni. Atunci când stai mult timp în pădure, uitându-te la plante şi la urmele lăsate de animale, ascultând zgomotele din jur, la un moment dat începi să vezi semne ascunse care te ajută să te poţi orienta. Acestea sunt cele ce am reuşit a întrezări ascultând cu atenţie vocile românilor.

Au existat patru teme mari care par a decurge una din alta şi care se susţin reciproc:

  • Fanteziile negative cu privire la viitor: “nu o să mai iasă nicio femeie pe afară după apusul soarelui”, “(vom ajunge) ultima minoritate ca pondere în propria ţară” sau “vom cânta cu toţii un cântecel Allahu Akbar”, după şase luni vor crea “debandadă”, “prezenţa lor poate crea probleme politice [...], exacerbându-se evident naţionalismul”. Nu doar România, dar întreaga Uniune Europeană “se vor distruge irefutabil în următorii 20-30 de ani”.
     

Sunt cele mai numeroase şi setează atmosfera afectivă de îngrijorare şi teamă faţă de un viitor îngrozitor, catastrofic, de pierdere a identităţii, de ameninţare vitală care planează atât asupra individului, cât şi asupra statului. Creează, de asemenea, sentimentul de îndreptăţire de a ne apăra cu orice mijloace, pentru că ne apărăm în fapt copiii, femeile, ţara şi credinţa.

  • Descalificarea şi dezumanizarea refugiaţilor: astfel, aceştia sunt “oameni majoritatea analfabeţi, fără calificare, care nu ştiu alta decât ce fac animalele, adică reproducere şi să li se dea” sau “adunăturile alea din siria şi din asia”. Ei “mănâncă de trei ori pe zi şi se înmulţesc ca drojdiile”. Sunt “băsmăloşi, veşnic cu Allah Ahbar în gură”.
     

Pe lângă a fi sursa unui pericol existenţial, migranţii sunt mai puţin decât oameni, sunt animale, drojdii.

  • Atacuri asupra celui care este perceput a susţine “duşmanul: autorul articolului este, pe rând, iresponsabil, schizofren, suferă de autism, are nevoie de ajutor. Alteori este suspectat de interese financiare personale ascunse. În final şi mai agresiv, el devine un “soldăţel insignifiant al Noii Ordini Mondiale”, un “trădător de neam”.
     

Şi se cunoaşte soarta soldaţilor insignifianţi sau a trădătorilor în vremuri de restrişte.

  • ”Soluţii” de rezolvare a problemei prin îndepărtare şi, in extremis, omorâre: “Cum ar fi însă dacă i-am îmbarca pe vapor în portul Constanţa, hrăniţi şi asistaţi medical, apoi debarcaţi direct pe plajele din Dubai?” sau “N-ar fi cel mai bine să meargă toţi imigranţii în Rusia?”, pentru ca, în final, soluţia finală: “să fie integraţi ca îngrăşăminte direct în sol”.
     

Este un apel la gândirea magică, o încercare de a face problema să dispară prin anularea cauzelor care au generat-o. 

Formularea acestor patru teme este importantă, pentru că oferă direcţia şi conţinutul pentru un discurs pacificator:

  • Vom fi în regulă, vom supravieţui ca popor, vom găsi soluţii care să ne poarte dincolo de aceste încercări;
  • Refugiaţii sunt oameni ca şi noi care au trecut prin experienţe îngrozitoare. Poate că unii au pierdut reflexele unei vieţi ordonate, dar asta e pentru că au pierdut aproape tot ce aveau;
  • Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, opiniile tuturor au valoare şi merită ascultate
  • O problemă nu poate fi făcută să dispară, o dată ce a apărut trebuie să ne gândim si să-i găsim soluţii realiste şi pragmatice care să ne implice pe toţi.     
     

Altfel, cu fiecare pas, cu fiecare voce, discursul comun se adânceşte tot mai mult şi se întăreşte în filosofia războiului*. Pentru că la baza războiului stă dezumanizarea unui grup de oameni de către un alt grup de oameni care se simt victime ale unei ameninţări sau injustiţii şi îndreptăţiţi să se apere prin orice mijloace.



*Aşa cum afirma scriitorul evreu Amos Oz, un război se porneşte şi se încheie în minţile şi în inimile oamenilor. Pentru că minţile şi inimile oamenilor sunt locul unde se duce bătălia eternă între divinitate şi răul absolut. Iar atunci când fac apel la divinitate nu îmi imaginez naraţiunea şi imaginile promovate de o religie sau alta, ci numai ideea care devine tot mai greu de apărat în aceste vremuri că suntem toţi, absolut toţi de o fiinţă, români şi refugiaţi suntem creaturi după acelaşi chip, cu aceeaşi suflare de conştiinţă în noi, cu aceleaşi capacităţi de a ne bucura, de a suferi, de a spera şi de a iubi. Sau, în cuvintele sfântului Ioan Scărarul:

"Dumnezeu este viaţa tuturor, mântuirea tuturor – a credincioşilor şi a necredincioşilor, a drepţilor şi a nedrepţilor, a celor cinstitori de Dumnezeu şi a celor necinstitori, a celor fără de patimi şi a pătimaşilor, a monahilor şi a mirenilor, a înţelepţilor şi a celor simpli, a sănătoşilor şi a bolnavilor, a tinerilor şi a bătrânilor – precum ale tuturor sunt revărsarea luminii, strălucirea soarelui şi schimbările anotimpurilor."