Visul românesc al mamei, realitatea copiilor, în Spania

O româncă, mamă singură, s-a mutat la Madrid împreună cu cei doi copii, cărora vrea să le ofere o viaţă mai bună.

Un text de Corina Teodora Ţucă

Liliana Velica, o româncă de 43 de ani şi mamă singură în inima Madridului, se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora 5.00: spală vasele din bucătărie, pregăteşte micul dejun pentru copii, iar la 6:20 iese din casă. Merge între nouă şi douăzeci de staţii de metrou, iar acest lucru depinde de câte case are în ziua respectivă de curăţat şi de cât de departe sunt una de cealaltă. De opt ani, lucrează ca menajeră în casele spaniolilor, oameni cu care a depăşit de mult relaţia strict profesională, ea fiind acum considerată parte din familie în majoritatea cazurilor. Viaţa a trecut-o prin multe încercări, iar tot ce face este doar pentru cei doi copii ai săi.

Olteancă convinsă, s-a născut pe 8 aprilie 1972, al patrulea copil al unei familii din comuna Izbiceni, în apropiere de oraşul Corabia. După liceu, şi-a dorit să meargă la Facultatea de Drept, însă nu a apucat din cauza situaţiei financiare a familiei, căci ceilalţi trei copii erau deja în şcoli: fratele la facultate, una din surori într-o şcoală pentru persoane cu dizabilităţi, iar cealaltă soră la o şcoală de confecţii. Dorinţa ei legată de facultate a apus uşor-uşor şi a ajuns să viseze la un viitor: casă, familie şi un serviciu banal. S-a angajat la vârsta de 18 ani: a făcut coşuri din nuiele în oraşul Caracal, apoi s-a angajat la o frizerie, la a treia încercare a ajuns într-o fabrică de cărămidă, ca mai apoi să fie vânzătoare la un magazin alimentar.

În viaţa personală, a primit o lovitură grea atunci când prietenul ei din adolescenţă a murit într-un accident de maşină: „s-a clătinat puţin pământul atunci”. Nu a putut să-şi refacă viaţa cu cine a vrut, din vina părinţilor ei: „Eu m-am măritat că trebuia, nu că am vrut. Ştii cum e... Un rău nu vine niciodată singur. Când n-ai decât cinci ciurucuri, alegi ce ţi se pare mai bun, dar de fapt tot ciuruc alegi”. Cu un serviciu zilnic şi o relaţie serioasă, l-a adus pe lume pe Alexandru, acum de 21 de ani, care a apărut din dorinţă după patru ani şi jumătate de relaţie. Liliana şi Nelu, tatăl lui Alexandru, au stat împreună opt ani fără acte, în al nouălea an s-au căsătorit, iar în al zecelea au divorţat. După divorţ, ar putea descrie situaţia într-un singur cuvânt: calvar. Tot satul o vedea altfel acum, când creştea un copil singură: „răzbeşti greu singură într-o societate”.

Mai târziu, l-a cunoscut pe Petre, de meserie constructor sobar, acesta venise să îi facă o lucrare şi aşa s-a ajuns la o relaţie. Petre făcea parte dintr-o familie de alcoolici, iar el era jucător la aparate. Familia ei niciodată n-a fost de acord cu el. Au avut o relaţie de cinci ani, dar nu consecutiv: „pleca şi se întorcea când voia”. Din această relaţie a apărut Cătălina, care acum are 13 ani. Aceşti cinci ani au fost agitaţi pentru Liliana: mergea la muncă zi de zi, tatăl ei s-a îmbolnăvit de TBC, Petre l-a acceptat la început pe Alexandru, dar mai apoi şi-a îndreptat răutatea către el. Cătălina avea patru ani când Liliana s-a despărţit de Petre. El a luptat în instanţă pentru fată, dar mama nu ştie dacă se ţinea de ea din dragostea de tată sau doar ca să îi facă situaţia ei şi mai incomodă. 

După toată această situaţie, şi-a păstrat copiii lângă ea, deşi gura lumii vorbea în continuare, dar ea spune că „nu poţi îndrepta lumea”. În decembrie 2007, a plecat în Madrid împreună cu fetiţa de 5 ani; odata intraţi în Uniunea Europeană nu mai avea nevoie de acordul tatălui. Dacă o lăsa în ţară, risca să fie luată de Petre într-o familie în care, spune ea, „era iadul pe pământ”. În momentul în care s-a decis să o ia pe Cătălina cu ea, Liliana a simţit că se rupe în două, căci băiatul rămânea în ţară alături de bunici şi ştia că va fi afectat emoţional. Legătura cu Alexandru a păstrat-o prin telefon şi Skype, însă dorul nu s-a hrănit prea mult din tehnologie. S-a mutat în Spania cu un copil mic şi 2 euro în buzunar şi cu toate astea, nu a renunţat. Cu ajutorul Laurei, o vecină din Izbiceni care venise înaintea ei în Madrid, a mers la o biserică unde veneau femei care voiau să lucreze în case, iar seniorele le alegeau. A stat şase luni în Madrid cu Cătălina, dar apoi a adus-o în ţară, deoarece era mult prea greu cu ea acolo.  Copiii au crescut cu bunica în România în această perioadă, iar Liliana era cea care trimitea bani acasă. Până în 2011, s-a întors în ţară de trei ori.

A urmat liceul băiatului şi s-a gândit că e nevoie de alţi bani, iar Spania părea să fie soluţia cea mai bună, pentru că acolo câştiga mult mai bine ca în România. După primii doi ani de liceu, Alexandru s-a mutat definitiv în Madrid, în 2011, acolo unde acomodarea n-a fost deloc uşoară. Liliana era convinsă că anturajele băiatului din România nu-l vor duce departe. O fire introvertită, această schimbare l-a făcut să fie şi mai închis în sine. „Nici nu mi-am imaginat că va fi aşa când m-am hotărât să vin aici”, spune el în timp ce-şi aminteşte cum era viaţa în Izbiceni: „eram singurul cu părul lung care asculta rock, toţi râdeau de mine, nu mă lua nimeni în serios. Mă consideram inferior, nu mă vedeam frumos. Când am venit aici, aveam aceeaşi mentalitate, până l-am cunoscut pe Miguel, în clasa a XIa, chiar m-a ajutat să trec peste chestia asta”. Limba a învăţat-o în două luni cu ajutorul unui curs, dar examenele erau grele, să fie printre oameni nu era tocmai plăcerea sa, iar când ajungea acasă simţea că îşi dezamăgeşte mama, aşa că stresul era constant în viaţa lui. Liliana a trebuit să muncească mai mult odată ce Alexandru s-a mutat acolo, însă nu îi pare rău. Trei ani mai târziu, Cătălina a întregit peisajul familiei trecând în clasa aV-a într-o şcoală din Spania unde nu cunoştea deloc limba, dar a învăţat-o pe parcurs. 

Astăzi, Alexandru studiază la Universidad Autonoma de Madrid, la Facultatea de Filozofie şi Litere, specializarea sinologie care se ocupă cu studiul istoriei, limbii şi culturii chineze. Şi-a făcut prieteni, iese în oraş des şi îşi doreşte să rămână în Madrid cel puţin până când termină facultatea. Cât despre Cătălina, este clasa aVIII-a şi încă nu ştie ce liceu să urmeze, dar cu siguranţă şi ea va rămâne în Spania până la terminarea facultăţii. 

Pe lângă oamenii pentru care lucrează, Liliana face de mâncare acasă, iar înainte să gătească, pune o maşină de spălat haine. Cât lasă mâncarea la foc, calcă rufe. Se împarte în toate, însă timpul pentru ea nu prea există. O zi perfectă pentru ea e una în care poate sta liniştită acasă, în pat, uitându-se la filmele preferate.

Copiii îi mulţumesc mamei prin notele bune de la facultate şi şcoală, încearcă să nu o supere, căci ştiu şi ei cât munceşte, o ajută la cumpărături, iar de ziua ei îi fac cadou mici atenţii. Alexandru spune: „îi datorez absolut totul, tot ce am şi ce sunt. Fără ea n-aş fi făcut nimic în viaţă”. Liliana doreşte să se întoarcă acasă după ce copiii termină facultatea şi îşi găsesc un loc de muncă în domeniu, într-o ţară bine dezvoltată; dacă ar fi după ea, n-ar mai sta în Madrid nici până mâine. Nu-i pare rău de alegerile făcute, dar spune că i-ar părea dacă copiii nu s-ar realiza. Consideră că este pe drumul cel bun alături de copii şi se simte împlinită acum, când îi are pe amândoi alături de ea.