O urmăream pe Coco Popescu din martie 2013 şi apreciam curajul şi performanţele ei. La scurt timp, am aflat vestea tristă despre sora ei, Geta, şi despre Erik. Când te gândeşti la ei, nu poţi să nu ai noduri în gât şi lacrimi în ochi. Geta avea 13 ani şi Erik 12 ani. Doi copii geniali, prieteni, au pierit împreună, nu pe când escaladau munţii Americii de Sud de peste 6.500 de m, ci în Retezat, în Căldarea Berbecilor, în muntele înzăpezit din ţara lor. Dacă ei au iubit atât de mult muntele încât ar fi putut zilnic să-l cucerească, de ce muntele s-a răzbunat?  

Geta era un copil extrem de plăcut, pozitiv, plin de bucurie şi totodată modest. Cel puţin aşa am perceput-o eu. La 10 ani, avea cel mai bun palmares mondial în alpinismul de altitudine. În 2013, era singurul copil din echipa cu care a ajuns pe Ararat după 5 zile de efort. Doi ani mai târziu, cucerise în Chile cel mai înalt vulcan din lume. În 2016, ajunsese pe Aconcagua (Argentina) la 6960 m. În total, 8 recorduri mondiale.

Cel mai mult mi-a plăcut pe Ojos de Salado. Acolo am realizat că fiecare clipă trebuie trăită. Noi nu mâncăm carne, nici peşte. Mi-a fost şi greu, dar niciodată nu mi a trecut prin cap să renunţ, pentru că îmi place foarte mult.

Geta iubea viaţa şi o repeta cu mult entuziasm şi putere. Pe blogul personal, pe care vă rog să îl citiţi, regăseşti cuvintele ei de copil prin care îşi exprima iubirea pentru viaţă şi descria experienţele cu muntele. Avea planuri pentru Antarctica. Avea dorinţe şi vise mari. A fost mâhnită când Guvernul din Nepal i-a respins în februarie, solicitarea pentru Everest, vârsta minimă fiind de 16 ani.

„Adică n-am voie! Adică ei au un munte si nu mă lasă pe el. Aşa, că e al lor. Aşa, ca pot.”

Prima dată a urcat pe munte la 3 ani de ziua ei şi de atunci a început o întreagă aventură. Viaţa ei, ca şi a unui oricărui sportiv de performanţă impune mult efort, multe renunţări şi un comportament dur cu antrenamente zilnice, disciplină, alergări după şcoală, escaladă. Geta avea inclusiv în casă un panou de escaladă de 4,80 m. Pe 3 decembrie anul trecut, ajungea pe Mt. Hagen în Papua Noua Guinee, după un zbor de 60 de ore.

„Eram foarte fericită şi entuziasmată, ştiam că o să mergem prin jungle adevărate, ca o să cunosc localnicii care trăiesc numai din cules şi vânătoare şi că este sezonul ploios, ceea ce, în zona tropicală, înseamnă foarte multă umiditate, nămol, apă şi cizme de cauciuc ....

Noaptea urma să plecăm către vârf; aveam emoţii. Vorbisem să ne trezim la ora cinci dimineaţa, dar eu, pe la două noaptea, eram deja pregătită de plecare, asta din cauza fusului orar, cred ....

Ajunsesem pe vârf! Era excelent plafonul de nori era sub noi, dar în acelaşi timp nu acoperea tot, aşa că vedeam câte ceva din ce era în vale. Am scos steagul României inscripţionat cu ALTITUDE EXPEDITIONS TEAM şi m-am bucurat de reuşită şi de noul meu record mondial de vârstă!
 
Am ajuns jos, ne-am descălţat şi am vărsat apa ce se adunase în bocanci, am ajuns la locul de cazare şi am dormit 12 ore neîntoarsă.”

Prea puţin uităm că deşi o numea Popescu, ea reprezenta România şi urca pe munţii înalţi ai lumii, oferind României aceste recorduri mondiale. Dar ţara prea puţin susţine performanţa copiilor. Şi copiii sportivi deseori sunt prea puţin înţeleşi.

Într-un interviu din decembrie 2016 la Digi24, Geta ne spunea:

Colegii de clasă nu înţeleg ceea ce fac. Ei zic că nu fac nimic deosebit. Majoritatea copiilor din ziua de azi stau pe tabletă, pe facebook, nu prea fac sport. Mă bucur când este un copil pasionat, chiar îl încurajez să meargă mai departe.

Ca psiholog, cea mai interactivă şi satisfăcătoare experienţă o poţi avea în lucrul cu copiii şi adolescenţii. Ei îţi pot oferi un feedback imediat, viu şi autentic şi să fii martorul transformării şi devenirii lor, depăşind impasurile problematice ale dezvoltării, reprezintă o reală încântare profesională. Să lucrezi în echipă cu părinţii este obligatoriu. De cele mai multe ori, copiii vin aduşi de părinţi, psihopatologia copilului şi adolescentului fiind extrem de variată. Avem psihologi în spitale, în centre speciale, în şcoli şi grădiniţe. Ce mă bucură că, în ultimii ani, în România, părinţii cât şi instructorii sau profesorii au luat seamă la importanţa asistenţei psihologice pentru copiii cu performanţe deosebite, pentru cei talentaţi, geniali, fie că vorbim de cele academice sau sportive. Copiii geniali au nevoie de asistenţă psihologică pentru a-şi dezvolta şi mai mult potenţialul.


FOTO Facebook/Erik Gulacsi

Erik Gulacsi

Pentru mine, Geta şi Erik sunt modelele a doi copii care şi-au depăşit cu mult limitele şi preocupările copilăriei şi pot fi modele şi pentru colegii lor, părinţii acestora şi inclusiv autorităţilor. Descoperirea pasiunilor, a rostului, a hobby-urilor sau a iubirii pentru viaţă este o sarcină extrem de dificilă astăzi pentru tineri, cum spunea Geta, prea preocupaţi de tabletă şi facebook. Insatisfacţia şi plictiseala sunt des întâlnite. Comportamentele de risc sunt la îndemână. Despre fericire şi oameni fericiţi ne povestea şi Erik, cel care era pasionat de jocuri video şi muzică rock, dar asta nu-l împiedica să doboare recorduri mondiale.

Practic alpinismul de plăcere. Pe munte vezi oameni fericiţi, este o altă lume, mai ales acum când toată lumea este focusată pe muncă. Este un sport extraordinar, ai ocazia să vezi peisaje şi locuri superbe, să rămâi cu amintiri de nepreţuit. România este foarte frumosă cu munţi spectaculoşi.

Erick era mai mic decât Geta, dar practica alpinismul de la 8 ani. În ianuarie 2017, la 12 ani, a stabilit un nou record european de vârstă, devenind cel mai tânăr sportiv care a cucerit vârful Aconcagua, din Argentina, de 6.962 de metri. Dar câţi ştiau asta. Pe Facebook, nici 100 de likeuri.

„A fost foarte greu, dar a meritat. Senzaţia pe care am trăit-o în vârf nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Satisfacţia că am dus la bun sfârşit această provocare este cea mai frumoasă răsplată...”

Pe 26 ianuarie 2017, se afla la 5.970 de metri. S-a trezit la 3.00 şi, în 12 ore, Erik a parcurs o diferenţă de nivel de 1.000 de metri în condiţiile în care rafalele de vânt atingeau viteze de 50-70 de kilometri pe oră. Erik a reuşit să ajungă în august 2016 pe vârful Elbrus, la 5.642 de metri altitudine, devenind cel mai tânăr băiat din Europa care a reuşit acest lucru.

Erori umane, neglijenţă, minimalizarea riscurilor?

Alpinismul este un sport periculos. O maestră emerit a sportului declara că alpinismul nu este un sport pentru copii. Alţi alpinişti au susţinut că organismul uman este supus unor suferinţe şi modificări la altitudini foarte ridicate, temperaturi scăzute, şi după eforturi de urcare, iar acest fapt afectează şi mai grav un copil care nu are organismul dezvoltat complet.   

Salvamontiştii din Hunedoara care au regăsit trupurile copiilor au declarat că aceştia nu erau echipaţi şi pregătiţi pentru avalanşă, nu purtau cască de protecţie, nu erau asiguraţi cu ham sau coardă, care probabil i-ar fi putut salva de la deces. Că au ales un traseu de vară, că nu au anunţat serviciul salvamont de prezenţa lor acolo, sau că au decis să urce pe creastă când riscul de avalanşă era maxim sunt alte întrebări esenţiale.  

În 2014 americanul Patrick Sweeney si-a dus copiii de 11 ani, respectiv 8 ani în Mont Blanc şi nu a avut niciun regret când avalanşa era sa îl ucidă.  Momentul a fost filmat. Însă autorităţile franceze locale au declarat că dacă Patrick era francez, statul i-ar fi luat copiii. Primarul regiunii a depus o plângere contra lui Patrick tocmai pentru a descuraja şi alţi doritori de andrenalină”, susţinând că Mont Blanc nu este pentru distracţie.

E mult pentru un copil de 12 ani? Este nedrept şi condamnabil acest efort? Cum se simt ei în profunzimea sufletului lor, dincolo de bucuriile afişate în interviuri televizate? Sunt forţaţi de către părinţi? Sunt părinţii responsabili? Sunt tineri care odată ajunşi adulţi au renunţat la practicile impuse de părinţi fie că era pian, matematică sau balet.

Nu, nu voi cădea în tabăra acuzatorilor. Părinţii celor doi copii au deja suferinţa, trauma infinită şi regretele pierderii definite a iubirii lor. Cu ce drept noi, de pe margine, să aruncăm cu pietre?