Tudor Banuş, artist internaţional: „Am plecat din România cu diploma de Bac şi cea de arhitect în motorul maşinii“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
tudor banus ilustrator international foto arhiva personala

Tudor Banuş, ilustrator de calibru internaţional, evocă fuga din România la Paris, în 1972, relaţiile cu părinţii (poeta Maria Banuş) într-o perioadă proletcultistă, colaborările sale cu publicaţiile de renume „New York Times“ şi „Le Monde“. Schiţează astfel autoportretul unui artist lucid, fascinant prin inepuizabilul rezervor de umanitate al lumilor desenate.

Cu lavalieră portocalie şi tâmple argintii, elegant şi jovial, Tudor Banuş pare un lord pus pe joacă. Galeria românului Paul Amarica de pe Rue Washington de la Paris e plină-ochi la vernisajul expoziţiei în care Tudor Banuş prezintă litografii şi desene originale. Creaţiile sale, cu detalii inepuizabile, cu volute hipnotice şi viziuni adesea terifiante, au forţa de a teleporta privitorul în cabinetul unui magician gotic, în laboratorul unui alchimist atotputernic, în salonul unui psihanalist cu vârf de creion. Tudor Banuş e un fel de „Dürer trecut prin filtrul suprarealiştilor“, se extaziază criticii de artă francezi. Scriitorul Mircea Cărtărescu vede în ilustratorul „Enciclopediei zmeilor“ un maestru maniacal care-şi are locul pe deplin „în lumea grăbită, materialistă şi uitucă“ a postmodernităţii: „Umane într-o epocă post-umană, făcute să ne-aducă aminte că şi dacă vom deveni cyborgi sau vom trece cu totul în virtual ne vom păstra sufletul fără de care nu vom câştiga nimic câştigând lumea, desenele lui Tudor Banuş sunt o mărturie printre noi că maeştrii încă există, încă lucrează, şi că-n jurul lor se-nvârteşte încă sfera pieritoare pe care trăim“, spune Mircea Cărtărescu. Confesiunile unui maestru internaţional

„Weekend Adevărul“: Aţi plecat din România în Franţa acum aproape 45 de ani. Vă mai surprinde Parisul astăzi?
Tudor Banuş: Parisul surprinde, fiind nucleul Franţei în privinţa degradărilor actuale care au loc din punct de vedere social şi de funcţionare a unei societăţi care regresează. E problema comunitarismului prost gândit şi prost digerat de stânga. Totul e dihotomic: alb-negru, stânga-dreapta, ceea ce este o aberaţie. Pentru că există oameni de stânga reacţionari şi oameni de dreapta progresişti. E nocivă şi neproductivă împărţirea în imperiul binelui şi imperiul răului.

În desenele dumneavoastră se vede că nimic nu este atât de tranşant. Le-aţi arătat în simbioză.
De exemplu, zmeii ar trebui să fie răi. Dar există şi zmei fragili, şi zmei cumsecade, şi zmei cu probleme psihice, ba chiar şi zmei poeţi. Parisul de azi mă nelinişteşte prin modul lui de a disfuncţiona maniheist.

Când aţi plecat prima oară în Franţa, în 1972, cum era Parisul?
Cum eram eu faţă de Paris. Mai mult decât un provincial. Eram un metec, venit de un niciunde al lui Anton Pann, într-un loc cu tradiţii extraordinare. La Bucureşti se făceau studii serioase, dar lipsea tot ce era legat de filosofie şi de istoria artei. Se făcea marxism-leninism şi materialism dialectic. De istoria artei mă apropiasem acasă. Din albume, din cărţi. Nu se predau nici măcar la arhitectură. Aşa că la Paris îmi petreceam timpul prin librării şi prin muzee, ca să completez un gol clar de formaţie. Ca arhitect nu învăţasem nimic din inginerie. Noi, în şase ani de studii universitare, nu cred că am văzut un şantier vreodată, noi nu ştiam ce e aia cărămidă sau ciment. Orice muncitor ştia mai mult ca noi, ca arhitecţii cu diplomă. Noi ştiam să facem planuri frumoase, faţade, secţiuni, să colorăm.

„Desenam pe cărţile de limba rusă“

 

Aţi copilărit în Bucureşti. Ce fel de copilărie aţi avut?
Vacanţele erau în Bucegi sau la mare. Eram un copil plin de complexe şi plin de neştiinţă. Aveam sentimentul că nu suntem pregătiţi pentru viaţă. La şcoală, mi se părea că ni se dă prea mult şi prea pe lângă. Puţinul pe care îl ştiam mi se părea nefolositor. Ce rămâne face parte din cultura generală. Uităm aproape totul în afară de ce şlefuieşte o persoană.

Citeaţi mult?
Citeam. De toate. Dar şi priveam: erau vreo 100-130 de albume de artă în casă, dintr-o colecţie de dimensiune mică de istoria artei. Mă tot uitam la ele şi mă îmbibam. Pentru că erau exact opusul capacului ideologic care ne-apăsa pe toţi. Ceva ce ieşea din matricea comunismului, a socialismului şi a lozincilor. Două albume mă fascinau în special: „Gravurile lui Dürer“, într-o ediţie germană de format mare, gravuri pe lemn, gravuri pe metal, şi cealaltă era Dante, „Divina Comedie“ şi mai ales „Infernul“, ilustrat de Gustave Doré. Mi se părea suprauman ce-a făcut omul ăsta. M-am mai consolat aflând că, de fapt, peste o sută de gravori au gravat desenele lui Gustave Doré, adică n-a făcut el toate liniuţele alea extraordinare. M-am mai liniştit puţin. Părea un zeu.

Câţi ani aveaţi?
De pe la 10 ani am început să mă uit la minunile lui Gustave Doré. În faţa acestor giganţi te simţi mic, neîndemânatic, prost, că ai totul de învăţat. Copiam de mic, silitor, desenele lui Leonardo Da Vinci. Desenam şi după natură, portrete, peisaje sau cream personaje din imaginaţie. Mai ales la şcoală, nu puteam să pun modele în faţă şi atunci desenam discret, să nu vadă tovarăşa profesoară că eram distrat şi făceam altceva. Desenam pe cărţile de limba rusă: am regăsit, când m-am întors în România, o parte dintre aceste desene din copilărie.

«„Ridicaţi capota!“ Ce emoţii...»  

Ce aţi luat cu dumneavoastră când aţi plecat din România la Paris?
Am luat bocancii de ski. Eu ştiam că rămân la Paris, părinţii nu ştiau că voi rămâne. Îmi ascunsesem diploma de bacalaureat şi cea de arhitect în motorul maşinii. Ştiam că vreau să rămân şi mi se părea că să ai bocanci de schi e un lucru care te face om. Ne-am îngreunat maşina prea tare şi a trebuit să mă debarasez de ei pe parcurs.

Mama dumneavoastră a fost cunoscuta poetă Maria Banuş. Nici ea, nici tatăl dumneavoastră nu bănuiau că vreţi să rămâneţi?
Părinţii n-au ştiut. În ce măsură puteau să ghicească? Eu eram şoferul maşinii părinţilor, într-o călătorie care-a fost cea mai bogată călătorie de studiu pe care am făcut-o vreodată. Săptămâni întregi am trecut cu ei prin diverse ţări: Austria, Elveţia, Franţa, Italia, Spania, în condiţii austere, n-aveam valută decât minimal. Dormeam în campinguri şi mâncam conserve. Când am ajuns la Paris, le-am spus că voi rămâne şi mi-au dat un fel de binecuvântare. Toată lumea simţea ce vine în România, ce va urma. Mai ales că Ceauşescu se întorsese din Coreea de Nord cu ideea că oamenii sunt nişte roboţi. În 1972, mi-am zis încă de la Bucureşti, ăsta e drum fără întoarcere. Am avut mari emoţii la graniţa cu Iugoslavia, când ni s-a spus: „Ridicaţi capota şi în faţă şi în spate“. Şi eu, în faţă, sub acumulatori, aveam diplomele. A trebuit să-mi păstrez calmul. Mă gândeam că o fi fost vreun denunţ sau au ei o presimţire. Ce emoţii...

Săptămâni întregi am trecut cu ei prin diverse ţări: Austria, Elveţia, Franţa, Italia, Spania, în condiţii austere, n-aveam valută decât minimal. Dormeam în campinguri şi mâncam conserve.

Ce aţi făcut prima oară la Paris?
Pe vremea aceea, la Paris se găsea de lucru. Am găsit în două săptamâni de lucru ca arhitect, cu jumătate de normă, pentru că m-am înscris simultan la Beaux Arts. M-am înscris şi la cursuri de gravură şi de tehnică veche, ulei, şi la arhitectură, pentru că după mai 1968, se putea face acest lucru: la arhitectură, mi-am luat examenele cu nişte acuarele de factură suprarealistă. Au plăcut, le legasem de o problematică sociologică. Aceste acuarele au ajuns apoi prin expoziţii şi s-au vândut încetul cu încetul.

„The New York Times“ versus „Le Monde“


„Le Monde“ – libertate, „The New York Times“ (dreapta) – rigoare

le monde si new york times - desene de tudor banus

Cum aţi ajuns să faceţi desen de presă?
Ma întâi am lucrat pentru nişte cărţi pentru copii şi imediat am început să fac ilustraţii pentru presă. În 1978 am plecat la New York, unde am lucrat rapid pentru „The New York Times“, pentru diverşi editori şi pentru încă vreo 15 alte reviste. Am stat şapte luni prima oară, după care a început un du-te-vino cu Parisul, între 1979 şi 1991. Dar când m-am întors la Paris cu desenele făcute la New York, imediat s-au dechis nişte uşi. De fapt, aşa m-au descoperit cei de la „Le Monde“ şi m-au chemat să lucrez pentru ei.

Existau diferenţe între modul de a colabora ca ilustrator cu „New York Times“ şi cu „Le Monde“ mai apoi?
La „New York Times“ nu exista libertatea pe care am obţinut-o ulterior la „Le Monde“. Se pleca de la o temă, controlată de directorul artistic, care era responsabil în faţa editorului, un parcurs foarte ierarhizat. De exemplu, mi s-a cerut un desen despre fragilitatea sistemului comunist în ţările de est, când a început perestroika. Am început colaborarea cu „Book Review“ (n.r. – secţiunea de critică literară a publicaţiei „The New York Times“). Mi se dădea un subiect, de exemplu, faptul că elevii începeau ziua cu un anumit salut şi cu imnul american.

Aveaţi trac?
Da. Trebuia să mă adaptez unei realităţi sociale pe care eu de-abia o cunoşteam şi trebuia să şi înţeleg limba engleză, textul respectiv. Dar m-am descurcat, am avut comenzi în continuare.

Vi s-a respins vreun desen?
Nu, n-a fost cazul, dar se puteau cere modificări. Şi nu din partea directorului artistic, ci editorul îi cerea modificări directorului artistic, pentru că exista o intenţie specifică a lui. Eu deveneam instrumentul prin care intenţia lui trebuia să fie exprimată grafic. Ceea ce nu a mai fost cazul la „Le Monde“. În Europa nu-şi permit să intervină în domeniul artistic. Viziunea ilustratorului, care uneori mai e şi artist, e respectată mai mult decât în SUA, unde eşti o peniţă în slujba unei idei.

Deci în redacţia „Le Monde“ aţi fost în elementul dumneavoastră.
La „Le Monde“ a fost o perioadă fastă şi una nefastă. Cea fastă a durat atâta vreme cât n-a existat niciun fel de director artistic. Toţi jurnaliştii aveau posibilitatea în secţia lor să comande un desen. Fiind oameni inteligenţi şi cu oarecare cultură, ştiau cui să se adreseze, cărui tip de ilustrator, în funcţie de subiect. În momentul în care a venit Edwy Plenel, un ideolog stângist ca redactor-şef, el şi-a adus un instrument ascultător, o directoare artistică extrem de nefastă, care a vrut să-i înlocuiască pe desenatorii precedenţi pentru a-şi aduce curtea ei. Au început să mi se dea subiecte à contre-emploi, adică exact opusul specificului meu: eu făceam desene cu subiecte literaro-filosofice ample, cu detalii fantastice şi primeam o comandă, de la dânsa, de exemplu: publicitate pentru calendare de Crăciun. Sau, ca să mă încolţească, mi-a dat să fac portrete de oameni politici. Le-am făcut: Martine Aubry, Giscard d’Estaing, Jacques Toubon, Michel Rocard, o mulţime. N-au avut nimic de zis, au avut succes. A început ulterior o degradare a nivelului artistic, sociologic şi tehnologic.

La „New York Times”, trebuia să mă adaptez unei realităţi sociale pe care eu de-abia o cunoşteam şi trebuia să şi înţeleg limba engleză, textul respectiv. Dar m-am descurcat.
le monde ziar tudor banus

Cum adică?
Se dorea doar acel grafism branché, stilizat la maximum, simplificat şi ca imagine, şi ca idee. Devenea un fel de logo al unei ilustraţii, nu mai era o ilustraţie propriu-zisă, erau semne. Aşa continuă şi azi. O comandă de ilustraţie se dădea de obicei cu o săptămână înainte. Sub noua conducere artistică se dădea de azi pe mâine, de la o oră la alta. Se adresau fie unui caricaturist, fie luau dintr-un stock, dintr-o bancă de imagine, de unde se serveau ca la supermarché. În paralel, intrase fotografia în paginile lui „Le Monde“. Între fotografie, caricatură şi semne, nu mai era loc şi de ilustraţie de când au devenit grăbiţi şi pragmatici.Tehnica imprimării cu plăci de plumb a fost înlocuită cu calculatorul. Am acasă plăcile de plumb ale unor ilustraţii pe care mi le-au făcut cadou, ca un obiect de artă în sine, când am plecat. Totul a devenit numeric, rapid.

Nu vă mai regăsiţi în noile mijloace.
Nu. Calculatorul poate să scaneze, să fie o memorie, dar nu poate să facă ce pot face mâna, mintea şi ochiul omului. N-are imaginaţie. 

„Nu era nimeni mai anticomunist decât aceşti fii şi fiice de oameni sus-plasaţi“  

Titlurile desenelor dumneavoastră sunt foarte subtile şi multe dintre ele intraductibile, în special cele din ciclul „Viaţa pariziană“: „Tout à l’ego, „L’arc en siecle“, „La Sornette d’alarme“. Sunteţi un antropolog, psihanalist, sociolog prin desen?
Ciugulesc din toate câte puţin. Încerc prin titluri să dau o nuanţă în plus sensului desenului. Sunt jocuri de cuvinte, „Tout à l’ego“ conţine o nuanţă peiorativă, cu trimitere la „ego“ (n.r. – „l’égoût“, în franceză, înseamnă „canalizare“) şi care corespunde unor personaje din realitatea franceză şi universală. Sunt ironii prin care încerc să zgândăresc societatea.

E multă ironie, dar nu e sarcasm...
Mă feresc de grotescul pur pentru că e prea uşor de mers în excese. Am avut norocul să scap de tot ce-i mai rău pe lume, născându-mă după Al Doilea Război Mondial şi fiind într-o familie protejată şi care m-a protejat. N-am avut de suferit decât de propriile complexe. Asta-i altceva. Pe măsură ce creşteam, îmi dădeam seama cum e lumea din jur, vedeam şi dezastrul social de care eram înconjurat în România ceauşistă şi realizam drama pe care a suferit-o mama, ea crezând la un moment dat, în anii ’50, că e pe calea cea bună, un progres care s-a dovedit o fundătură şi un lagăr al ţărilor frăţeşti. Am scăpat de toate astea plecând, părăsind ţara la momentul oportun.

Cum era ca mamă poeta Maria Banuş?
O mamă protectoare care intra în acţiune de câte ori era cazul. Dar când eram mici, era foarte absentă, pe vremea aceea se purtau şedinţele interminabile, şi unele erau absolut devastatoare ca problematici, cu sarcini şi misiuni....

Simţeaţi aceste tensiuni?
Da, simţeam tensiunile astea şi din partea tatălui meu. Ei luau asupra lor, somatizau anumite lucruri, tata a fost operat de câteva ori. Toţi nervii pe care şi-i făceau prin instituţii se transformau în probleme de sănătate. În acelaşi timp, ei ne cruţau pe mine şi pe fratele meu de povara incriminărilor, pe care ei ar fi putut să le aducă regimului. Ca să nu ne inoculeze această dorinţă de răzvrătire, încercau să ne ţină deoparte. Singura salvare erau cultura şi dragostea, cele două valori extreme ale vieţii interesante.

Citeaţi ce scria şi publica Maria Banuş?
Sigur că am citit poeziile ei şi uneori îmi citea poezii, din ultima ei perioadă, când depăşise cu totul perioada proletcultistă şi revenise la o poezie de mare calitate. Îmi permiteam să dau şi sfaturi uneori.

tudor banus ilustrator international foto arhiva personala

Cazul Vlad Socor  

Vi se întâmpla să discutaţi despre politică, despre situaţia din România, despre poziţiile părinţilor în regim?
Părinţii aveau prieteni cu care se putea vorbi, în doi sau în trei, nu în mai mulţi. Mai ales în timpul plimbărilor. Obsesia microfoanelor era permanentă. În timpul acestor plimbări, aflam multe lucruri. Pe de altă parte, am avut şansa să fiu într-un grup de fii şi fiice ale unor oameni suficient de sus-plasaţi ca să cunoască realitatea. Nu era nimeni mai informat şi mai anticomunist decât aceşti „fii şi fiice de“.

Cine, spre exemplu?
Un nume. Vlad Socor. Fiul compozitorului Matei Socor, care a compus imnul României (n.r. – „Te slăvim, Românie!“, imn naţional între anii 1953 şi 1977) şi care era comunist. Dar n-a existat anticomunist mai mare în România decât fiul său, cu care împărţeam toată partea nevăzută a istoriei României şi a Partidului Comunist. El ne explica nouă ce bandă de ticăloşi erau şefii partidului, nişte gangsteri pe motive ideologice. Dar nu era decât o luptă pentru putere, de la Dostoievski încoace cu „Posedaţii“, ştim că totul e doar o luptă pentru putere. Vlad Socor era cel mai bun student la istorie pe ţară. El ştia mai mult decât profesorii. A fost demascat de colegi studenţi, care voiau să se pună bine cu puterea, că făcuse adnotări de greşeli pe cărţile de istorie, greşeli flagrante. Avea, are o memorie de elefant, putea în orice clipă să aducă argumentul şi să arate că el are dreptate, şi nu profesorul, şi nu cartea unde faptele de istorie înseamnau atunci politică şi ideologie. Atât de puternică a fost reacţia, încât a fost dat afară din Universitate şi trimis la munca de jos, într-o tipografie. A trebuit după ani buni de excludere să se reabiliteze şi a reuşit să plece din ţară. A plecat în SUA şi este, azi, unul dintre stâlpii unui think tank (n.r. – un grup de experţi) din SUA. Un pasionat de cultură până la fanatism, un om excepţional pe care România l-a pierdut. Şi ca el sunt mii de tineri excepţionali ce îmbogăţesc Occidentul.

„Am simţit vina colectivă“

În timpul lucrului la „Arc en siecle“

tudor banus ilustrator international foto arhiva personala

Deci, spre deosebire de mama dumneavoastră,  n-aveaţi nicio iluzie atunci, ştiaţi cum stau lucrurile exact?
Da. Ştiam, de la o anumită vârstă în sus, şi noi nu puteam decât să ştim, nu puteam acţiona. Singurul lucru era scăparea individuală. Fuge cine poate, rămâne afară cine poate. N-am regretat deloc. Sigur că poţi fi nostalgic după dulceaţa coconului familial, dacă eram cu părinţii, îi vedeam îmbătrânind. Poţi regreta dulceaţa bucureşteană. Eram socialmente în pătura superioară a Bucureştilor şi am devenit un nimeni la Paris, cineva care a trebuit să-şi facă drumul.

Aţi simţit vreo clipă o culpabilizare faţă de faptul că părinţii erau nomenclaturişti? Aţi simţit o vină colectivă sau individuală?
Da, am simţit foarte puternic această vină colectivă, şi de asta m-am îndreptat conştient sau inconştient către ceva manual. Mi se părea că orice cuvânt este o capcană în care a căzut şi mama, în care oamenii cad şi nu mai pot ieşi. Am vrut să merg către o meserie, nu către o ideologie. Arhitectul s-a transformat în artist. Ca să scap din acest ştreang al minciunilor, eu voiam să fac ceva manual. Am reuşit să fac ceva manual. Pe jumătate manual, pe jumătate spiritual.

Eram socialmente în pătura superioară a Bucureştilor şi am devenit un nimeni la Paris, cineva care a trebuit să-şi facă drumul.

Imaginea, arta nu pot minţi?
Nu pot minţi pentru că arta poate fi bună sau proastă şi verdictul este instantaneu. Eliminat sau acceptat. Nu înşală. Eu însumi a trebuit să fac desene comerciale, pentru reviste de management sau corporatiste, toate astea merg la gunoi. Rămâne ceva acolo unde-ţi pui sufletul, sentimentele, mintea, viziunea, unde-ţi iei un risc. Azi imaginile se fac fără risc, la sigur. Fie că ai publicul gata pregătit, fie că ai comanditarul satisfăcut dinainte pentru ce-o să aibă ca produs. E neinteresant. Numai în marja cursorului, a riscului mai mic sau mai mare e interesant. Să oferi ceva care nu era previzibil, standardizat, unic ca imagine. Cu toate că acest unicat foloseşte un limbaj care vine din Evul Mediu, al gravurii şi al graficii din secolele XV-XVI, până câteva secole mai târziu. Acest limbaj acoperă toate nevoile desenatorului, poate exprima tot ce vrea, de la pielea umană la nor, la fum, la metal, la sticlă transparentă, totul se poate reprezenta prin linii, puncte, prin succesiunea de linii pronunţate sau mai slabe, totul este o chestiune de raport. Depinde cum etalezi paleta grafică care e foarte mare. Ei ne-au învăţat, cei care în atâtea secole au creat acest limbaj, azi abandonat. Cu câteva linii, de multe ori grosolane, se exprimă doar ce a vrut comanditarul. Când vrei ceva anume, nu umbli în acel foarte bogat domeniu al inconştientului: vrei ceea ce raţiunea îţi spune să vrei, vrei ceea ce societatea de fapt vrea, deci nu poţi să fii decât un furnizor. Când laşi să vină nişte lucruri din subconştient, acolo începi să dai de nişte valori personale, nu din social, ci din tine.

Mai multă cultură, nu tehnologie  

Ce valori aţi găsit în spaţiile imaginare pe care le-aţi explorat? La ce a ajuns omul în 2016, spre ce se îndreaptă?
Am încercat să explorez diverse faţete ale umanităţii. De la cel mai slab la cel mai puternic, de la handicapat până la dictator, toată gama umană, de la micul burghez la vagabond sau la golan. Totul poate fi în centrul atenţiei. Omul recent se îndreaptă spre transumanism, spre omul amplificat, bionic, robotizat. Nouă nu ne trebuie mai multă tehnologie, ci mai multă cultură, mai mult umanism. Nu e niciodată suficientă cultură şi totdeauna va fi un preaplin de tehnologie. Într-un fel fac elogiul unui anumit conservatism, care a devenit o noţiune negativă. Găsesc că lucrurile s-au întors şi a devenit iar o noţiune pozitivă, în sensul că trebuie să reţinem ce se mai poate reţine şi nu e pe cale să se transforme într-un reziduu al societăţii destinat pubelei istoriei.

tudor banus ilustrator international foto arhiva personala

Aveţi încredere în natura umană, se va întoarce la ceva simplu?
Da, unii vor scăpa, nu vor fi cyborgi, deşi copiii se nasc azi dependenţi deja de ecrane.

În „Enciclopedia zemeilor“, unde aţi ilustrat textele-portret ale lui Mircea Cărtărescu, sunteţi un copil care se joacă.
Genialul Cărtărescu a văzut o lume a zmeilor pe potriva mea, exact cum aş fi vrut eu să fie. O lume nuanţată, plină de ironii, pe care a creat-o, el însuşi fiind în recreaţie. Şi-a permis o pauză între două volume la „Orbitor“. Şi a scos acest text minunat. Eu am crezut că lucra la o operă majoră a sa, dar nu, pentru el era o recreaţie. A fost o întâlnire fericită, de intenţii şi de rezultate. Şi Mircea Cărtărescu, şi Gabriel Liiceanu, care decidea în momentul respectiv, ne-am întrunit să facem această lume a zmeilor concretă şi vizibilă.

Ce zmeu sunteţi de acolo? Care e autoportretul?
E unul care desenează mult. Animicştiutorul. 

„Nerăbdarea mea nu-mi dă voie să fac benzi desenate“

De unde vă vine extraordinara măiestrie a detaliului?
Din copilărie, de la Dürer. Ca şi în viaţă, detaliul e la fel de important ca ansamblul. În imaginea grafică foarte mulţi au abandonat ideea de detaliu. La începutul secolului XX, cu Art Nouveau până la Art Deco, avem de-a face cu nişte splendori, capodopere peste capodopere, fie că sunt pentru copii sau pentru adulţi. A urmat războiul, Le Corbusier, şi o mişcare de naţionalism îngust, o simplificare de vocaţie totalitară, de prefabricate. Acum prefabricatele sunt şi în capul oamenilor, totul trebuie să fie gata deja undeva şi ei să se servească. Nu mai e timp. Lipseşte ideea de sinteză de elemente disparate, dar care, puse într-o anumită ordine, pot deveni şarmante: e o lipsă de iubire a materiei, a concretului, a realului. Sunt viziuni ideologice în ceea ce priveşte ceva atât de concret cum e imaginea. Simplificarea pare a fi soluţia ideală pentru noile generaţii. Simplificarea a adus o sărăcire până la epuizare a imaginii grafice şi foarte multe talente s-au refugiat, în Franţa, în banda desenată.

Dumneavoastră de ce nu faceţi bandă desenată? În Franţa e o piaţă foarte profitabilă...
Nu fac bandă desenată pentru că trebuie să repeţi o imagine, o figură, o siluetă şi prefer să nu mă repet.Viaţa e prea bogată ca să avem timp să ne repetăm. Dar îi respect pe cei care fac bandă desenată. Nerăbdarea mea nu-mi dă voie să fac genul acesta de desen, dar pentru cei care au această răbdare – jos pălăria! Ei pot să îmbine un subiect epic cu o derulare a acţiunii, vizual vorbind, de mare calitate. Am citit BD când am ajuns în Franţa, mi se părea nec plus ultra. Dar foamea asta s-a potolit. Caut imaginea unică, nu cea în serie, care se răsfoieşte ca o carte. Literatura mi se pare încă superioară tuturor: şi benzii desenate, şi filosofiei. Pentru că imaginea se formează în cap. Niciun fel de imagine nu le egalează pe cele pe care ţi le faci pe ecranul minţii citind. Aproximaţiile minţii sunt mai bogate decât ce se poate pune concret pe hârtie sau pe pânză. Prea puţini artişti pot să-ţi ofere ce-ţi oferă literatura, ca imagine. Ca vizual, dar care rămâne personal şi intim, te formează, te construieşte.

Ce scriitor, ce literatură v-a format?
Sunt prea mulţi şi multe, dar vă dau un nume. Din fericire, în Franţa e publicat, în România, nu ştiu să fie tradus. E un scriitor portughez, José Maria Eça de Queirós. Considerat de Borges ca fiind egalul lui Dickens, egalul lui Dostoievski. A murit pe la 50 de ani, lăsând 10-12 romane, le-am citit pe toate în franceză.

Ce v-a fascinat la universul său?
E o minune. Circumscrie toată lumea Europei. El fiind reprezentantul unei naţiuni mici, avea pasiunea tuturor culturilor europene majore, ştia toată politica Franţei, Europei şi a Orientului. A trăit între 1845 şi 1900 şi a murit la Neuilly, lângă Paris. A fost şi consul în diverse ţări: Cuba, Anglia, Franţa. A prevăzut politic destine europene. E autor de eseuri politice şi unul dintre cele mai cunoscute romane este „Les Maia“, despre o nobilă familie din Lisabona. Are umor şi fantezie, poveşti de iubire, politică, viziune sociologică, şi e şi foarte progresist într-un fel, un amestec de progresism şi de conservatorism, el provenind din pătura de mijloc şi fiind un copil nelegitim.

Aţi fi vrut să-l ilustraţi?
Nu. Filmul mintal mi-e suficient.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite