STUDIU Neglijarea copiilor, o nouă formă de agresiune
0Cazurile de copii bătuţi în familie nu mai sunt la fel de des întâlnite în ultimii ani, dar s-a intensificat fenomenul neglijării acestora de către părinţi, preocupaţi de muncă şi de asigurarea traiului zilnic.
Violenţa faţă de copii în familie a scăzut în ultimii 10 ani, în România. Astfel, dacă în 2003, 22% din copii spuneau că sunt abuzaţi verbal de părinţi, în 2013 procentul a scăzut la 16%. Prin comparaţie, doar 3-5% din părinţi recunosc că îşi abuzează verbal copiii.
În ceea ce priveşte cazurile de părinţi care îşi mai pălmuiesc copilul, fără a-i lăsa urme, acestea au scăzut cu peste 20% în ultimii ani, de la 84% la 62%. Însă numărul părinţilor care recunosc că îşi abuzează copiii este mai mic decât numărul copiilor care raportează asta. Aşa arată studiul „Abuzul şi neglijarea copiilor“, lansat joi de Asociaţia Salvaţi Copiii.
Sociologul Anca Velicu spune că în general agresorul este tentat să îşi ascundă agresiunea. „Sunt părinţi care nu recunosc că îşi agresează copiii, este normal având în vedere că violenţa faţă de minori este percepută de societate ca fiind un lucru negativ“, declară Velicu.
În ceea ce priveşte procentul copiilor care se simt neglijaţi de părinţi, care a crescut de la 7-17% la 8-18% în ultimii ani, sociologii spun că o cauză este şi evoluţia societăţii. „Copiii sunt mai conştienţi despre ce înseamnă neglijare, abuz, violenţă datorită campaniilor care s-au realizat în spaţiul public sau orelor de educaţie civică de la şcoală“, exemplifică Velicu.
Bătuţi cu nuiaua şi cu lingura de lemn
La rândul său, sociologul Marian Preda, prodecan la Facultatea de Sociologie din cadrul Universităţii din Bucureşti, spune că un alt motiv ar fi plecarea părinţilor la muncă în străinătate. „Emigrarea în străinătate a crescut în ultimii ani, iar copiii se simt neglijaţi fiindcă sunt lăsaţi acasă. De asemenea, părinţii lucrează mai mult timp acum“, afirmă Preda.
În ceea ce priveşte alte tipuri de abuz fizic, din nou se remarcă diferenţe radicale între răspunsurile oferite de părinţi şi cele oferite de copii.
Spre exemplu, aproximativ 1% din părinţi afirmă că s-a întâmplat ca în în ultimul an să îşi bată copilul folosind un obiect (curea, băţ, nuia), comparativ cu 18% din copii care spun că au fost bătuţi cu nuiaua, 13% cu cureaua şi 8% cu lingura de lemn.
Studiul, realizat pe un eşantion de aproximativ 1.600 de copii din preuniversitar, mai arată că 62% din aceştia susţin că sunt loviţi cu palma de părinţi atunci când greşesc cu ceva, în timp ce 38% din părinţi recunosc că şi-au urecheat sau pălmuit copilul.
Femeile, principalii agresori
În ceea ce priveşte profilul „agresorilor”, în general este vorba de femei, nu de bărbaţi. „În general, copiii abuzaţi provin din familii sărace sau din familii cu mulţi copii, ori din medii tradiţionale, rurale“, a completat sociologul Marian Preda.
În general, conflictele dintre copii şi părinţi care duc la violenţă se nasc dintr-o lipsă de comunicare şi înţelegere.
„Din păcate, singura meserie pentru care nu există şcoală este meseria de părinte. Pentru asta nu te pregăteşte nimeni“, explică psihopedagogul Aura Stănculescu.
Ea spune că ar fi necesară o şcoală a părinţilor, dar şi acum cei care doresc pot să înveţe să crească un copil. „Există cărţi pe piaţă, programe derulate de agenţii, inclusiv Salvaţi Copiii are astfel de programe. Dacă doreşti să înveţi, ai de unde“, susţine psihopedagogul.
„Nu există copii obraznici, ci părinţi care nu ştiu să reacţioneze“
Pedeapsa nu educă indiferent de metoda de coerciţie aleasă, ci complică şi mai mult lucrurile, iar motivul pentru care un copil are un comportament considerat nepotrivit ascunde, de cele mai multe ori, o altă explicaţie decât răsfăţul.
Aşa arată psihologul Naomi Aldort, autoare a cărţii „Raising Our Children, Raising Ourselves“ (Ne educăm copiii, ne educăm pe noi înşine), a cărei teorie este că atunci când micuţii nu ne ascultă de fapt cerşesc atenţia părinţilor, vor să se joace, îi supără ceva sau nu înţeleg un anumit lucru.
Cu cât un copil dovedeşte un comportament mai dificil sau mai agresiv, cu atât mai mult are nevoie de atenţia şi înţelegerea părinţilor, nu să fie pus la colţ şi certat, mai atrage atenţia psihologul. „Nu există copii care nu se comportă aşa cum trebuie, ci copii care fac ceea ce pot, dar pe care noi nu-i înţelegem“, mai spune Aldort, opinie împărtăşită de tot mai mulţi psihologi specializaţi în psihologia copilului, printre care şi Laura Markham.
Copiii învaţă înregistrând ceea ce văd la ceilalţi, iar părinţii reprezintă primele modele pe care le urmează. Aşa că atunci când părinţii recurg la pedepse corporale, la ţipete sau mustrări frecvente, inclusiv la pedepse mai blânde (trimiterea copilului la el în cameră pentru un timp sau îl pun la colţ), nu fac decât să le ofere un exemplu de comportament agresiv, pe care îl vor adopta.
Chiar şi atunci când copilului i se spune că este trimis în cameră pentru că a greşit, el primeşte mesajul că este abandonat şi îndepărat, lăsat singur cu temerile şi nesiguranţele sale, chiar de către cel care ar trebui să-l înveţe cum să se descurce cu problemele şi emoţiile care îl stăpânesc.
Problema din spatele opoziţiei copilului
Psihologul Laura Markham crede că această pedeapsă în vogă printre părinţii zilelor noastre ar trebui înlocuită cu o perioadă în care părintele să încerce să descopere, alături de copil, problema din spatele unui anumit tip de comportament. Markham avertizează că excluderea pedepselor nu echivalează cu renunţarea la a impune limite copiilor.
„Copiii trebuie să înţeleagă faptul că nu au voie să fugă în mijlocul străzii, că nu este în regulă să lovească alţi copii sau să facă pipi pe covor, dar acestea sunt limite, nu pedepse. Totuşi, părinţii nu ştiu cum să impună astfel de limite şi presupun că trebuie să le dea o lecţie odraslelor, aşa că îi pedepsesc, la fel cum au înţeles şi ei de la părinţii lor“, mai spune ea.
Pe de altă parte, studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească un comportament negativ, pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii învaţă, totuşi, să mintă ca să nu fie prinşi, să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac decât să-i îndepărteze pe copii de părinţi şi să scadă influenţa pe care adultul o are asupra copilului.
Este mai uşor şi la îndemână să pedepseşti decât să găseşti timpul şi răbdarea necesare pentru a trata corect educaţia copilului, admite Markham, dar părinţii ar trebui să înţeleagă că sunt direct responsabili de felul în care ajung copiii lor să se comporte. (Oana Bâltoc)
Pe aceeaşi temă: