Sfinţi de ieri şi de azi. Sfinţi de mâine?

Acum câţiva ani, de ziua mea, am primit cadou o icoană. Pe spate avea o etichetă pe care scria de mână Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena. Pe faţă erau înfăţişate două figuri, ambele cu barbă. Nu sunt convins că am stabilit exact până azi identitatea personajelor.

Sigur că greşala inocentă a unui distrat şi evlavios vânzător de obiecte de cult ar putea fi subiect de glume cel puţin nesărate, dacă nu chiar deochiate. Dar nu asta ne interesează. Sfinţii, sunt convins, gustă un astfel de episod.

Mi-am amintit de asta pregătindu-mă să-mi sun prietenii constantini, costeli,  costici, costini, tintini, elene, leane, ilene cosânzeane, lenuţe, nuţici etc. Şi să profit de moment ca să comentez cu venin canonizările din România zilelor noastre.

Pe scurt, despre împăratul Constantin legenda spune că în toamna anului 312, în ajunul unei bătălii importante, a văzut pe cer, în plină zi, o cruce strălucitoare, deasupra soarelui, care avea inscripţia: „in hoc signo vinces” – „prin acest semn vei birui”. În timpul nopţii i s-ar fi arătat în vis însuşi Iisus Hristos, cu semnul crucii, cerându-i să pună acest semn sfânt pe steagurile soldaţilor săi. Constantin a procedat întocmai şi a câştigat bătălia. Apoi, prin Edictul de la Milano din 313, creştinismul a ajuns să fie recunoscut de stat.

Împărăteasa Elena a fost mama împăratului Constantin cel Mare. I se atribuie găsirea Sfintei Cruci a lui Hristos şi a rămăşiţelor celor trei magi. Se spune că în timp ce era în pelerinaj, a văzut nişte oameni care duceau un mort pe o colina unde erau trei cruci, apropiindu-l de fiecare dintre ele. Ajungând la ultima, când mortul a atins crucea, a înviat. Aşa a fost descoperită crucea pe care a fost răstignit Hristos.

Dincolo de frumuseţea legendelor (tocmai spun un truism), momentul constituie un punct de cotitură în istoria creştinismului. Ceea ce, dincolo de discuţiile istorice, justifică la un moment dat o canonizare.

Acum revenim în zilele noastre, în ţara noastră. Ştefan cel Mare. Şi Sfânt. De la început trebuie precizat că Ştefan cel Mare nu are nicio vină pentru canonizarea lui în zilele noastre. Şi că nu i se pot contesta abilităţile de politician al zilelor lui probabil deloc comode. Pe de altă parte firea lui de om “iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, precum şi viaţa lui intimă, orice ar fi însemnat intimitatea atunci (un studiu de genetică a populaţiilor ne-ar putea indica faptul că mulţi suntem – la propriu – urmaşii lui direcţi), nu îl fac neapărat un candidat la sfinţenie. În treacăt fie spus şi pentru paralela cu modelul de la care am pornit, şi Ştefan cel Mare avea o mamă, atestată literar dar, ce-i drept, necanonizată încă.

Transformarea imaginii unui om cu reale calităţi pentru epoca lui în imaginea actuală nu este decât un alt exemplu pentru confuzia (voită sau nu) a vremurilor noastre (înainte de canonizarea recentă e interesant de urmărit evoluţia personajului în imaginarul comunist şi nu numai). Putem avea oameni excepţionali fără a-i face sfinţi. Putem avea sfinţi care să nu fi condus armate sau să nu se fi pierdut în hăţişurile politicii. Ispita unei imagini globale, strălucitoare, este prea mare (ştiu, nu noi am inventat asta). Doar că imaginea este falsă şi găunoasă atât pentru sfinţenie cât şi pentru personajul istoric viu, cu bune şi cu rele. Cu precizarea că oamenii în carne şi oase, cu viaţa lor reală, concretă, sunt mult mai interesanţi şi mai vii decât luceferii. Istoria este mult mai interesantă cu oameni decât cu marionete frumos ambalate şi fardate.

Pe de altă parte, numărul mare de biserici construite (frumoase de altfel) devine aproape rezonabil drept unic şi suficient criteriu de sfinţenie într-o ţară obsedată de construcţia unor biserici cât mai mari şi în mare măsură urâte (putem include aici Catedrala Mântuirii Neamului). În dauna şcolilor, a grădiniţelor, a spitalelor, a căminelor de bătrâni, de ce nu, a puşcăriilor.

Ne grăbim să avem sfinţii noştri cu capete încoronate şi cu sabia în mână. Copiem cu sârg de la cei mai mari. Plagiem sfinţi. Nu e vorba despre vreo ierarhie. Pur şi simplu sfântul are un alt domeniu de activitate decât voievodul. Există şi aşa destul de multe locuri în ţară unde totul se cheamă Ştefan cel Mare: străzi, parcuri, pieţe, case de cultură, muzee etc. Am văzut mai de demult la televizor un cetăţean onorabil al cărui prenume era Ştefancelmare.

Nu este neapărată nevoie de sfinţenie la tot pasul. Cu atât mai mult cu cât, în lipsa unor armate veritabile, rămâne deschisă opţiunea ca visul profetic al împăratului Constantin să se poată concretiza în România noastră şi în bătăliile unei echipe de fotbal.