Am găsit un fragment edificator din cuvântarea lui Pârvan: „Profesorul contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e astăzi un infailibil profet de sentinţe relevate, ci un prospector de aur şi diamante în stâncosul pustiu al neînţelepciunii omeneşti“. Singura legătură a discursului Anei Blandiana cu cel rostit cu 97 de ani mai devreme în aula Universităţii clujene este că proaspătul doctor honoris causa ilustrează impecabil modelul de profesor pe care Pârvan îl considera depăşit, revolut, „profesorul inferior“, ctitor al „pustiului de neînţelepciune“. Intervenţia Anei Blandiana a fost o profeţie rostită cu infailibilă convingere: „Nu este un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârşitul Imperiului Roman. Acelaşi aer de sfârşit de sezon, de putere, de lume. (…) Zecile de atentate cu sutele sau miile lor de morţi nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente şi insidioase a milioane de emigranţi ferm hotărâţi să nu se integreze şi care vor dizolva, din interior, cultura şi mentalităţile Europei secolului al XXI-lea, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. (…) Este evident că în implacabila ciocnire a civilizaţiilor, Europa pierde văzând cu ochii, nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credinţă. Nu numai credinţa în Dumnezeu – deşi evident şi despre asta e vorba –, ci pur şi simplu credinţa de a crede în ceva. (…) Mai periculos decât terorismul pentru definiţia şi supravieţuirea Europei este bagajul spiritual şi cultural pe care îl aduc noii veniţi şi care, prin aplicarea libertăţilor europene şi prin dezechilibrul demografic fără speranţă dintre băştinaşi şi emigranţi, vor înlocui cultura şi spiritualitatea europeană.“ Sentinţa Blandianei e fermă: Europa va fi înghiţită de cultura musulmană transportată de valul de imigranţi care sunt „ferm hotărâţi să nu se integreze“.

Babeş-Bolyai este cea mai bine cotată universitate din România; are una dintre cele mai solide secţiuni de cercetare socială şi politică. Joi, profesorii aceştia – sper că numai prin reprezentanţii lor –, în loc să roşească de ruşine în faţa unor enunţuri de o vulgară incompetenţă, au aplaudat. Ideile care şi-au luat zborul de pe buzele Anei Blandiana în Aula Universităţii nu sunt decât câteva clişee, identice cu cele promovate de cetăţeni ale căror unice surse de cultură sociologică şi politică sunt hormonul şi televizorul.

Dincolo de frustrarea legată de stânjenitoarea situaţie, discursul populist al sensibilei poete are efecte pe care cu siguranţă autoarea nu le-a prevăzut. Ea s-a gândit – sunt convins, cu bună credinţă – la cauzele care târăsc cultura continentului nostru creştin în infernul musulman. Mai mult cu credinţa decât cu gândirea, Blandiana a reuşit să descopere trei procese letale pentru Europa. Primul este pierderea credinţei în Dumnezeu: „Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulţi ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma «rădăcinile creştine al Europei», infirmându-şi astfel propria istorie şi propria definiţie culturală“. Al doilea este ridicarea la nivel de dogmă a ideii de libertate, o opţiune care a vulnerabilizat cultura europeană pentru că, spune Blandiana, citându-l pe Lech Walesa, „de libertate răul profită mai mult decât binele“. Al treilea a fost „satanizarea noţiunii de naţiune, naţionalitate, naţionalism de către internaţionalismul proletar sau de către political correctness“ – aceasta din urmă devenită „aproape religie şi mai mult decât politică“. Celor trei surse majore ale apocalipsei li se adaugă un bonus: eşecul pe frontul demografiei: musulmanii sunt mai productivi, în timp ce Europa susţine suicidar „legalizarea unor familii care nu fac copii“. Eu nu cred că Blandiana şi-a imaginat vreodată că discursul ei ar putea fi comparat cu cel al lui Corneliu Zelea Codreanu. O invit din tot sufletul să o facă şi să decidă apoi dacă îşi păstrează ideile. Poate o convinge fraza asta: „democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice“. N-ar trebui decât să înlocuiască „puterea iudaică“ cu „milioanele de emigranţi musulmani“. Similitudinile sunt mult mai numeroase – cum este, de exemplu, naţionalismul creştin –, dar mă voi opri la a constata ironia unei coincidenţe: prima victorie publică a lui Corneliu Zelea Codreanu s-a petrecut tot la Cluj, şi tot în mediul universitar. La aceste efecte pe care Blandiana nu le-a prevăzut mă refer: oare ştie autoarea discursului ce fani monstruoşi produce? Îşi dă seama că nu milioanele de refugiaţi musulmani ameninţă cultura libertăţii şi a solidarităţii, ci filo-legionari târzii ca ea?

Gabriel Liiceanu, invitat de Radio France International (pe 23 martie) să se pronunţe asupra crizei terorismului s-a oprit la jumătatea drumului parcurs de Blandiana. E, desigur, vorba despre o abordare mai precaută, emoţia fiind bine temperată de respectul pentru raţiune. Liiceanu – diferenţă esenţială - evită explicit misticismul, pe care îl identifică fără şovăială ca sursă a răului: „Faptul că religia şi politica sunt despărţite, că între stat şi religie trebuie să existe o falie este marele progres pe care l-a făcut Europa în sânul istoriei omenirii. Faptul că se încearcă să ni se impună o regulă a fanatismului religios ca regulă de convieţuire politică a noastră este dramatic. Acest lucru nu poate fi permis sub nici o formă.” Alte cuceriri ale culturii europene sunt, însă, negociabile în faţa ameninţării cu moartea. Ba, printr-un flick-flack logic, ele devin chiar sursă a morţii: „Când multiculturalismul devine potenţial criminal şi real criminal, îi pui limite. Democraţia nu înseamnă impotenţă de a-ţi apăra valorile fundamentale.” Ce înseamnă asta? Liiceanu explică pe unde ar trebui să fie trasate “limitele multiculturalismului”: “drama de fond este asta: avem de-a face cu persoane care nu se pot integra în sistemul nostru de valori. Ei ne impun un tip de viaţă care nu are cum să fie al nostru, pentru că ceea ce a cucerit Occidentul de-a lungul secolelor este valoarea inestimabilă a omenirii.” Cu alte cuvinte, pe lume există două feluri de oameni – unii care pot şi unii care nu pot să se integreze în sistemul nostru de valori. Multiculturalismul devine ucigaş pentru că noi, europenii, ne încăpăţânăm să-l utilizăm nediscriminatoriu şi în beneficiul unor oameni care profită de dânsul şi ne ucid. Deducem că democraţia şi multiculturalismul ar putea să fie reglate puţin, atât cât să ne permită să îndepărtăm inadaptabilii:

„E un decalaj între cadrul legal în care funcţionează tradiţional ţările Uniunii Europene, bazate pe valori democratice, în centrul cărora se află drepturile omului şi ale individului ca individ şi noua situaţie care a apărut şi pe care acest cadru legal nu o poate încă asimila. Altfel spus, există o lipsă de mobilitate a decidenţilor politici din spaţiul european în privinţa adaptării cadrului legal la realităţile extrem de originale pe care le trăim, sub asaltul jihadismului.”

E foarte frumos exerciţiul pe care ni-l propune Liiceanu aici: va trebui să inventăm un cadru legal care să apere drepturile omului, mai puţin ale musulmanilor. Calea cea mai scurtă pare să fie una deja exersată de civilizaţia europeană: vom defini omul european ca om superior – Übermensch – cel inadaptabil devenind, desigur, inferior (Untermensch). Astfel vom rămâne consecvenţi apărători ai valorilor democratice europene într-un cadrul redefinit al acestora, eliberând politicienii – consideraţi de Liiceanu a fi, azi, “lipsiţi de forţă, de determinare” – pentru intervenţii mai hotărâte. Sensul acestor intervenţii? Sursa politicilor publice segregaţioniste oferită de istorie este practic inepuizabilă – de la sârmă ghimpată, la ziduri, ghetouri, linşaje până la holocaust – totul devine posibil. Sunt convins că nici domnul Liiceanu, la fel ca inocenta Blandiana, nu a dezvoltat traseul pe care ideile formulate în grabă, pentru un efemer produs jurnalistic, îl deschid. Un traseu care conduce către o lume mai pură etnic şi cultural şi în care controlul să fie preluat de politicieni adevăraţi, „de ţinută, de forţă”. La capătul drumului pe care şi-a lăsat primii paşi conceptuali Liiceanu nu se află o gară legionară. E una nazistă.