Nu din egoism, ci dintr-un legitim sentiment al răspunderii. Trebuie să-ţi duci „cîntecul“ pînă la capăt, să-ţi valorifici, atît cît poţi, resursele, pentru a pune pe masă ceea ce ţi-ai propus şi ceea ce unii mai aşteaptă, poate, de la tine. Cu alte cuvinte, ai datoria să-ţi faci treaba „fără rest“, să nu te mai iroseşti în prestaţii colaterale (şi centrifugale). Vei fi judecat, pînă la urmă, pentru modul cum ţi-ai îndeplinit promisiunile, dincolo de „urgenţele“ actualităţii. Nu e o invitaţie la absenteism, dar e o invitaţie la discernămînt.

Păstrînd proporţiile, mi-am spus şi eu că, ajuns în pragul vîrstei de 70 de ani, îmi pot permite să mă întreb ce mai am de făcut, în ce proiect vreau să-mi investesc puterea de muncă de-acum înainte. Mărturisesc că am un asemenea proiect şi mă gîndesc, puţin răutăcios, că prefer să-mi închei viaţa încercînd să-l duc la bun sfîrşit, decît comentînd, săptămînal, (şi, oricum, fără nici un rezultat) isprăvile unor personaje despre care, probabil, peste 10-15 ani, nimeni nu-şi va mai aminti nimic. Nu regret cei cîţiva ani în care m-am străduit, pe blogul adevarul.ro, să rămîn „în priză“ cu evenimentele cotidiene. A fost o experienţă utilă, un exerciţiu civic şi stilistic, din care am avut mai curînd de cîştigat. Nu pot decît să mulţumesc redacţiei pentru ospitalitate şi cooperare. Mulţumesc şi cititorilor mei, mai numeroşi decît mi-aş fi închipuit, pentru atenţia cu care m-au onorat. Mulţumesc, de asemenea, forumiştilor care mi-au însoţit, frecvent, articolele cu comentarii ce depăşeau, adesea, cu mult, profilul autorului şi hotarele temelor abordate. Am simţit, mai tot timpul, că textul meu nu era decît un prilej pentru o dezbatere mai largă, devenită pentru unii (fie şi sub pseudonim) o preocupare constantă, un efort harnic de autodefinire şi autopromovare. Nu pot decît să mă bucur că am jucat, astfel, un rol de „catalizator“, chiar dacă, din cînd în cînd, am ieşit serios tăvălit din această confruntare.

După cum v-aţi dat deja seama, postarea de faţă este un cordial „La revedere!“ Nu e, totuşi, o „demisie“, un fel de a evacua perspectiva oricărei întîlniri cu viaţa cotidiană, cu publicul, cu gazetăria. Păstrez, din loialitate pentru revista pe care am înfiinţat-o acum aproape 25 de ani, rubrica de la Dilema Veche. Nu exclud un „din cînd în cînd“ publicistic, atunci cînd mă voi simţi îndemnat - sau constrîns de contextul imediat - să-mi dau cu părerea. Ceea ce se suspendă este ritmicitatea săptămînală, obligativitatea de a „produce“ fără apetit, repetitiv, chiar cînd nimic nu mă provoacă acut, chiar cînd nu mă mai simt motivat, imperativ, să intervin. Nu cred că am păcătuit, în genere, prin izolare în „turnul de fildeş“. Am asumat, în mai multe rînduri, funcţii publice, m-am străduit, după 1989, să particip direct la treburile interne şi externe, cu rezultate pe care nu eu sînt chemat să le calific. („Onorabile“ zic unii, „nule“ zic alţii, „penibile“ etc.). Am fost trecut, totuşi, la rubrica „sinecurişti“, deşi nu-mi amintesc să fi încasat vreodată bani pentru nimic... În rest, îi asigur pe cei care mă detestă, cu argumente, uneori, inanalizabile, că sînt departe de a fi încîntat de mine însumi. Fiecare îşi ştie mai bine defectele decît i le ştiu duşmanii...

Aşadar, la revedere! Îi rog pe cei care îmi atribuie încă o şansă de creativitate, să-mi ţină pumnii: mă voi strădui să nu stau degeaba. Cei care nu dau doi bani pe ideile şi pe moralitatea mea vor scăpa, prin pasul pe care îl fac înapoi, de iritarea (sau furia!) asociate, de-atîta vreme, cu sunetul glasului meu. Vă doresc tuturor o viaţă împlinită, nervi buni pentru a trece, igienic, prin tribulaţiunile istoriei noastre contemporane şi cît mai mult umor!

P.S. Nu mă pot abţine să fac trei precizări, chiar dacă poate părea meschin într-un ceas al „despărţirii“. 1. Cei de pe forum care şi-au imaginat că „cenzura“ postărilor lor era „opera“ mea s-au înşelat. Administrarea blogului a revenit întotdeauna, integral, redacţiei. 2. Unii par să creadă că nu suport „critica“. E fals. Ceea ce nu suport e atacul obsesiv, fără argumente, grosolănia pură, injuria de cartier. Dacă mi se demonstrează, calm, articulat, civilizat, că sînt bou, ciulesc urechile. Dar dacă nu mi se spune decît „boule!“ mă cam plictisesc. Genul ăsta de „critică“ nu provoacă o necesară, severă, autoevaluare, sau un dialog reciproc îmbogăţitor. Tot ce poţi spune e: „Ba p`a mă-tii!“. Ceea ce nu prea stimulează conversaţia... În sfîrşit (3), ideea, lansată de un „simpatizant“, că am fost plătit cu 5.000 de euro pe articol e suprarealistă! Nu că nu mi-ar fi plăcut...


Nota redacţiei: Cu Andrei Pleşu vă puteţi reîntâlni, totuşi, săptămânal pe blogurile Adevărul cu textele scrise pentru Dilema Veche, care apar în fiecare joi.