Rata de promovare (şi nu de „promovabilitate” după cum insistă unii, printre care – bizar! – chiar ministrul Educaţiei) de la ediţia 2017 a Bacalaureatului a ajuns din nou, vorba poetului, „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”.

Interesant este însă că de data asta nu intră în discuţie (ca-n alţi ani) vreun puseu de pesimism legat de „tâmpirea iremediabilă a noilor generaţii” (pentru cine nu ştie, deşi e uşor de intuit, sintagma aparţine lui Corneliu Vadim Tudor). Nu-i de contestat: rezultatele din acest an au fost kilometric mai bune decât în perioada nu foarte îndepărtată când doar un sfert dintre absolvenţii de liceu se puteau mândri cu diploma de Bac.

În paranteză fie spus, înclin să cred că revigorarea s-a produs mai ales pentru că, de câţiva ani, s-a renunţat (fie şi doar parţial) la sistemul de examinare care punea pe primul plan automatismele de memorie în loc să testeze capacitatea cognitivă. În disputa „papagal versus homo sapiens”, pare să fi câştigat cel din urmă, chit că a fost nevoie de câteva promoţii de sacrificiu pentru ca logica (nu manualul, ci capacitatea mentală cu pricina) să fie luată în seamă.

Însă dacă la acest capitol am reuşit să cârpim cât de cât catrinţa zdrenţuită a Educaţiei, în latura administrativă a procesului de învăţământ rămânem pe mai departe atârnaţi de mentalităţi care ne trezesc un soi de jenă, căci ţin de apucăturile epocii de aur a lui Nicolae Ceauşescu. Mai exact, asistăm la o tentativă jenantă de a scoate o „producţie record” de bacalaureaţi, chiar dacă se mistifică statistica pentru ca procentele „să sune cât mai bine”.

Ca să fie clar despre ce-i vorba, amintesc aici faptul că Ministerul Educaţiei a stabilit (prin ordin de ministru) că rata de promovare se calculează prin raportare între numărul de absolvenţi de liceu care au obţinut peste media 6,00 la Bacalaureat şi numărul de absolvenţi de liceu care au susţinut toate probele. Asta deşi logica şi statistica ne indică faptul că raportarea ar trebui făcută la numărul de candidaţi înscrişi în examen, fie că s-au prezentat, fie că nu.

Prin acest dribling subtil la logică se ajunge ca rezultatul final să fie alterat cu circa două puncte procentuale, întru slava sistemului de educaţie din România care - nu-i aşa? - bate noi şi noi recorduri în ceea ce priveşte calitatea procesului de învăţământ. Dovadă stau rezultatele, nu? Să crape „ocţidentul” de ciudă pe valoarea lu’ băieţii dă băieţi dă la România. Cârcoteală, aşa-i?

Însă nu-i nimic nou sub soare. „Tovarăşul” Nicolae Ceauşescu (himself!) insista acum vreo 40 de ani ca agricultura românească să fie cea mai tare din parcare, iar producţiile să fie recorduri mondiale absolute. Aşa s-a ajuns, cu complicitatea unor cozi de mătură (unele mai bântuie şi acum prin aparatul de stat; nici nu-i de mirare), ca ţăranii români să facă, la nivel declarativ, 20 de tone de grâu la hectar, 200 de tone de roşii, 30 de tone de struguri şi aşa mai departe. Ba chiar erau puşi, bieţii oameni, să lege cu sfoară şapte ştiuleţi pe-un cocean în lanurile demonstrative lângă care ateriza elicopterul „tovarăşului”, pentru ca întâiul om al naţiei să vadă că „telegramele nu minte”.

„Factura” acestei aberaţii se plătea, evident, când se trăgea linie şi se stabilea exportul, iar amărâtul de ţăran rămânea cu hambarul gol şi mort de foame, deşi în catastife avea hambarul plin şi era ghiftuit.

Aşa şi cu rata de promovare curentă, a cărei cosmetizare nu foloseşte nimănui, în afara celor care confundă educaţia naţională cu producţiile record inventate de Ceauşescu şi de armata lui de pupători în dos. E jenat. Aşa că le-aş propune o întoarcere la o replică memorabilă din „Moromeţii” (că tot s-a dat la Bacalaureatul 2017): „De unde să-ţi dau măi, Jupuitule, dacă atâta e?”