Povestea aurului din România

Povestea aurului  din România

Aurul din România

În interbelic era scos fraudulos din ţară şi vândut la Paris. Ceauşescu a ordonat exploatarea industrială. Astăzi este prilej de acuzaţii economice şi declaraţii politice. Poveştile trasate în jurul aurului din România respectă cu stricteţe adevărul istoric al ultimului secol: bunăstare, megalomanie şi controversă.

Ştiri pe aceeaşi temă

De la „Cloşca de aur", „Creanga de aur" sau „merele de aur" ale lui Harap- Alb, la galbenii din buzunare, dinţii de aur, lănţişoare de aur, ghiuluri şi, în final, bunăstarea economică. Metalul cu cea mai mare valoare de schimb, simbolul dezvoltării economice al unei naţiuni, a ocupat şi a aprins deopotrivă minţile românilor dintotdeauna. Imediat după finalul Primului Război Mondial, şi revenirea Ardealului la România, exploatarea aurului era considerată ca fiind principala metodă de ieşire a ţării din criza economică. Se căutau metode economice de plată şi zone de exploatare noi. Samsarii de aur îl furau cu kilogramele şi-l treceau în Franţa, unde obţineau un preţ mai bun.

Odată cu venirea comuniştilor, aurul a devenit simbol al mândriei naţionale şi dovadă a avantajelor industrializării totale. S-a extras agresiv şi ilogic după un model înţeles doar de către Nicolae Ceauşescu şi „experţii" din jurul acestuia. Astăzi, aurul pare modelul perfect pe care se poate caracteriza societatea românească. A rămas puţin, dar este în permanenţă în centrul atacurilor şi a controverselor economice. 

„Dezvoltarea" înceată, dar sigură

Primele atestări documentare privind rezervele de aur ale României datează din perioada interbelică. În lucrarea „Aurul românesc. Istoria lui din vechime până azi", Ion Rusu Abrudeanu cita datele oficiale ale vremii: 53.000 de kilograme, dintre care 23.000 de kilograme erau considerate ca fiind sigure, în timp ce 30.000 de kilograme fiind probabile.

Maestru minier spălând nisipuri aurifere pe hurcă în 1980


Aceeaşi sursă documentară oferea şi cifre privind creşterea spectaculoasă a producţiei de aur în România, de la numai 750 de kilograme în 1919-1920, până la 3.200 de kilograme în 1931. Cea mai mare cantitate de aur aparţinea în acele vremuri societăţii de exploatare „Mica", 69,90%, în timp ce restul se împărţea între întreprinderi ale statului şi „ceilalţi particulari". Topul regiunilor în privinţa rezervelor şi exploatărilor de aur era dominat de Munţii Apuseni, urmaţi de zona Baia Mare şi restul ţării.

Problema aurului era dominată însă în România interbelică de instabilitatea pieţelor financiare şi de ofertele sub preţul mondial pe care Banca Naţională le înainta producătorilor de aur. Astfel, într-o „dare de seamă" din 1922, reprezentanţii societăţii „Mica" atenţionau autorităţile vremii: „Industria auriferă din Ardeal e susceptibilă de o mare desvoltare, dar atât timp cât nu se va stabili un regim, care să garanteze producătorului beneficiul muncii lui, ea nu se poate desvolta pe deplin". Efectele acestei politici financiare puteau fi regăsite doi ani mai târziu, când în raportul anual al aceleiaşi societăţi putea fi citită următoarea frază: „Aproape întreaga noastră producţiune de aur a lost predată Băncii Naţionale pe un preţ cu 13,5% sub cel mondial, din care se mai scade 1% pentru cifra de afaceri".

Grup de mineri din zona Irina-Cârnic

Un alt „cap al acuzării", pe care societăţile de exploatare îl foloseau în perioada interbelică la adresa autorităţilor statului se referea la umflarea constantă şi accentuată a preţului dinamitei şi al prafului explozibil. „Cu un gram de aur, care se vindea înainte de răsboiu cu 2 coroane 20 fileri, se puteau cumpăra 2 kilograme pulbere sau 1 kilogram de dinamită. Azi cu echivalentul unui gram de aur abia poţi cumpăra 1 kilogram pulbere, iar pentru 1 kilogram dinamită trebue aproape 2 grame şi jumătate aur. Fabricarea pulberei şi a dinamitei fiind azi monopol de stat, preţurile lor sunt mai mult decât duble faţă de cele cu care se vând în Polonia, Italia etc.", se plângea în 1932 un mic întreprinzător.

Găinării mici şi mari

Însă nu doar politicile deficitare ale statului contribuiau negativ la îmbogăţirea României. La loc de frunte printre infracţiunile acelor vremuri se afla furtul de aur. Iată ce se preciza într-un raport al autorităţilor interbelice: „ Aurul fiind ochiul dracului, te minunezi de mijloacele întrebuinţate în acest scop. Bucata de aur, învălită întro cârpă, este ascunsă până şi în anus".

„Cancerul multor exploatări de aur", cum era numit furul metalului preţios, dăduse naştere unor adevărate grupări de hoţi ce ieşea din ţară, în speranţa obţinerii unui preţ cât mai bun pe „obiectul muncii". Acestea erau varianta „organizaţiilor de criminalitate transfrontalieră" de astăzi. Un onorabil domn H. B., prezentat ca fiind directorul Comptoir Lyon Alemand din Paris, „bancă cu un capital de 50 milioane de franci", declara în presa vremii: „La ghişeurile băncei noastre se prezintă aproape zilnic români cari ne oferă aur spre cumpărare. Avem chiar din 15 în 15 zile cantităţi însemnate de aur, de fiecare dată între 15 şi 20 kilograme aur. Ei vin la noi, fiindcă sunt convinşi că noi plătim  aurul exact după preţul mondial".

Iar această declaraţie stupefiantă era însoţită de o concluzie pe măsură a publicaţiei: „Când deci un singur cetăţean român putea să ducă lunar pe piaţa Parisului câte 40 kilograme aur în contrabandă şi desigur numărul acestora trebue să fi fost destul de mare îşi poate oricine lesne închipui în ce grad, în ce proporţii şi la ce sume şi câştiguri fantastice se ridică contrabanda cu aurul extras din munţii metaliferi ai Ardealului".

Prosperitate pentru BNR

Din punct de vedere economic, marele declin în privinţa rezervelor de aur ale Băncii Naţionale a avut loc în perioada 1915-1920, atunci când România a predat Rusiei tezaurul. Aşa se poate explica de ce, în 1920, BNR avea mai puţin de 2 tone de eur. Rezerva a crescut însă constant în următoarele două decade, creştere facilitată şi de descoperirea unor noi rezerve în Munţii Apuseni, dar mai ales de industrializarea accentuată. Aşa se face că, în 1940, rezervele în aur ale BNR erau cotate la 140 de tone, ocupând locul 12 în lume, peste băncile centrale din Italia, Australia, Grecia, Brazilia sau Norvegia, şi sub Japonia.

După cel de-Al Doilea Război Mondial urmează o perioadă de trei decenii în care datele privind rezerva de aur a BNR lipsesc din statisticile World Gold Council.Raportările reapar însă din 1973, la scurt timp după ce România a devenit membru al Fondului Monetar Internaţional. Statul avea atunci rezerve de aur de 71 de tone, care au crescut constant până în 1985, când au ajuns la 119 tone.

"Marea criză provocată prin penuria de aur continuă a-şi arăta efectele nenorocite. Norii dela orizont anunţă chiar o agravare a furtunei. ''
Ion Rusu Abrudeanu senator interbelic

"Un singur cetăţean român putea să ducă lunar pe piaţa Parisului câte 40 kilograme aur în contrabandă.''
Ziarul „Universul", 1923

Imnul minerilor

În mină-i Dumnezeu cu noi,
Afară-s chinuri şi nevoi,
Deasupra noastră n-avem cer,
C-aşa-i viaţa de miner.

În stânci lovim ciocanul greu
În aer sar stropii mereu
Noi braţul tare-l încordăm
Ca ţării minereu să-i dăm.

Între „planurile cincinale" şi prezent

Cea mai fidelă descriere asupra traseului pe care l-a luat exploatarea aurului în România, de la instalarea regimului comunist, poate fi găsită în soarta unei mici localităţi din judeţul Hunedoara: satul Stănija, comuna Buceş. În anii '50, în jur de jumătate dintre familiile din comună deţineau o amenajare auriferă în zonă. Odată cu naţionalizarea, exploatarea aurului de către săteni a fost interzisă, iar extracţia aurului a fost continuată clandestin, în mare secret. În acea perioadă încep şi rapoartele Securităţii, prin care tot mai multe familii erau suspectate de ascunderea unor cantităţi ilegale de aur. Abuzurile ce au urmat şi teama de persecuţii i-au făcut pe mulţi dintre localnici să fugă definitiv din Munţii Apuseni. Fostele exploatări independente, dar şi companiile foştilor „moşieri" au intrat sub tutela statului. ­Mulţi dintre foştii exploatatori au fost preluaţi ca tehnicieni în noile uzine de preparare a aurului.

Roşia Montană, principalul zăcământ de aur din România

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. Nicolae Ceauşescu a dat un ordin strict de extragere a unor cantităţi cât mai mari de aur. Dacă în perioada interbelică se extrăgeau doar 2 tone de aur anual, Ceauşescu a ordonat extragerea a 4 tone pe an, deşi cheltuielile finale erau de zeci de ori mai mari decât valoarea pe piaţă a aurului la acea vreme.

Rezerva de aur a BNR ajunsese în 1987 la 48 de tone, şi a continuat să scadă în 1988, la 45 de tone, după decizia lui Nicolae Ceauşescu de a vinde aur pentru a rambursa datoria de stat. Spre sfârşitul lui 1989, BNR a cumpărat aproximativ 20 de tone, rezerva revenind la 68 de tone.

Ultima cumpărare a BNR

După 1989 rezerva de aur a României a crescut constant până în 1999, fiind menţinută de BNR la 103-105 tone din 2000 până în prezent. În 1998, intra în vigoare noua lege a minelor, act normativ ce a stat la baza încredinţării directe a exploatării aurifere de la Roşia Montană, cea mai mare din România, către Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului „Minvest". Oficializarea avea să fie făcută în iunie 1999, iar în octombrie 2000, se făcea transferul prin ordin al licenţei de exploatare de la compania de stat către Roşia Montană Gold Corporation, unde acţionar majoritar, în proporţie de 80%, era o societate controlată de omul de afaceri Frank Timiş. Un an mai târziu, BNR făcea şi ultima cumpărare de aur. A urmat introducerea TVA pe tranzacţiile de acest tip, scumpind practic metalul în raport cu preţul plătit în alte ţări. În prezent, în România, pe lângă extrem de controversata exploatare de la Roşia Montană, vor mai fi deschise alte două puncte de extracţie, una cu zăcăminte de 50 de tone, iar cealaltă, de 54 de tone.

Cele patru exploatări de astăzi

În urmă cu câteva zile, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM), Alexandru Pătruţi, a precizat pentru „Adevărul" că este vorba despre compania Deva Gold, care deţine două licenţe pentru exploatarea zăcămintelor din perimetrele Certeju şi Băiţa Crăciuneşti, judeţul Hunedoara. Cele două licenţe sunt în acelaşi stadiu ca şi proiectul Roşia Montană, respectiv cel de obţinere a avizelor de ­mediu. În afară de cele două perimetre ale Deva Gold şi de cel de la Roşia Montană, mai există în România o altă companie care deţine o licenţă de exploatare a aurului: Romaltyn Mining din Baia Mare, care derulează însă un alt tip de proiect, de recuperare a unor reziduuri miniere aflate în iazuri de decantare. În prezent, în rezerva Băncii Naţionale Române se află o cantitate de 103 tone de aur.

Despre aur

Aurul are numărul atomic 79, o densitate specifică de 19,3 grame pe centimetru cub şi o greutate atomică de 197,2 uam. Are punctul de topire la 1337,33 K şi nu se alterează prin aer, apă, sau foc. Este de peste 191 de ori mai greu decât acelaşi volum de apă.

citeste totul despre: