Politicienii sunt infractori pentru că şi alegătorii lor sunt infractori!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Dacă politicienii sunt infractori asta doar pentru că alegătorii lor sunt infractori sau şi-ar dori să fie infractori.“ Nu ştiu câtora dintre voi vi s-a strecurat acest gând în minte şi nu l-aţi trădat pentru a nu vă jigni apropiaţii care au votat infractori şi mediocrii în parlament, dar am bănuiala că sunteţi mulţi cei care nu sunteţi scutiţi de povara acestui gând în România lui 2017.

Cred că e timpul să o spunem cu voce tare, să gândim la capăt această aserţiune.

În România după proteste

Politicienii sunt mediocrii doar pentru că şi alegătorii lor sunt mediocrii. Iar dacă polticienii sunt infractori asta doar pentru că alegătorii lor sunt infractori sau şi-ar dori să fie infractori.“ Această afirmaţie nu îmi aparţine, ea îi aparţine unui personaj din filmul italian „Viva la libertà!“. Dar chiar dacă nu sunt eu autorul ei, recunosc, am gândit-o exact aşa cum o spune Toni Servillo în filmul lui Roberto Ando. Nu ştiu câtora dintre voi vi s-a strecurat acest gând în minte şi nu l-aţi trădat pentru a nu vă jigni apropiaţii care au votat infractori şi mediocrii în parlament, dar am bănuialasunteţi mulţi cei care nu sunteţi scutiţi de povara unui asemenea gând în România lui 2017.

Motivul pentru care redau acum această afirmaţie, deşi citatul datează din 2013, este destul simplu.  De Paşte am fost în prima vizită în România după protestele din februarie şi prima vizită în zona mea natală după preluarea puterii de către coaliţia PSD-ALDE.

E greu să descriu sentimentul care m-a încercat la această revedere cu oameni, care-mi sunt comuni de foarte mult timp. Eram convins că voi găsi o parte bună dintre ei înflăcăraţi, ba chiar nervoşi şi cu siguranţă mult mai sensibili la ceea ce se întâmplă în jurul lor. N-a fost aşa. Mulţi dintre ei sunt parcă şi mai amorţiţi în ceea ce aş numi letargia specific românească, adormiţi în mult-cântatul somn pe care ni-l doresc duşmanii, rămaşi doar în vis sensibili la schimbările în rău din jurul lor.

Noua bunăstare: gropile din şosele şi tricolorul

Deşi schimbările în rău sunt la tot pasul, vizibile, palpabile, imposibil de ignorat. Iar aici mă voi rezuma la doar două exemple, care dovedesc că politica PSD dă roade. Roade în favoarea partidului şi a puterii deţinute de acesta şi acoliţii săi şi în defavoarea poporului afectat parcă de hemipareză. Un popor care e pe punctul de-a-şi amputa singur o garnitură de membre.

Parcă în pofida tuturor trucurilor folosite de putere, din punctul meu de vedere, starea ţării se deteriorează şi mai vizibil. Probabil din cauza contrastului, creat şi potentat tocmai prin cele susţinute de conducere, între imaginea unei Românii „prospere“ reiterată orbeşte de politicieni la Antene sau RTV şi realitate. Metodele puterii par simple: manipulare prin tot soiul de manevre deja binecunoscute, precum măriri de salarii şi pensii, promisiunea că „românii vor simţi în propriile buzunare” efectele minunii economice în care  a fost transformată în timp record România de politica PSD, sugerarea unei îmbunătăţiri generale, zeci de mii de locuri de muncă noi în numai trei luni şi aşa mai departe.

Lor li se adaugă  un proces de cosmetizare vulgară. Ea începe de la decoruri kitsch de Paşte pe străzile Bucureştiului, precum şi acele spoieli de clădiri, fie ele ordinare sau istorice, care se practică cam peste tot. În provincie, la nivel local, se vorbeşte despre planuri de modernizare a câte unui spital sau a vreunei grădiniţe, proiecte scoase exclusiv din trusa de cosmetică câtă vreme ele nu sunt realitate. Sau atâta vreme cât situaţii mult mai banale nu sunt remediate. Situaţii, precum starea drumurilor!

Tricolorul, fardul naţiunii în epoca Dragnea

Iar, peste toate, acolo unde administraţia locală este pe mâinile unor români get-beget, se arborează unul sau mai multe tricoloruri în diverse locuri, indiferent dacă prezenţa lor are o justificare sau nu. Ele dau bine la populaţia cu creierul îmbuibat de mesajele naţionaliste transmise de putere pe diferite canale. Tricolorului i se adaugă mai peste tot, aşa am observat, şi mesajul creştin-ortodox. Respectiv reprezentanţi ai administraţiei locale, primari, viceprimari, consilieri, se arată şi fotografiază lângă dovedite şi importante feţe bisericeşti. În fundal fâlfâie mereu tricolorul.

Totul pentru ca românul să nu-şi pipăie buzunarul.

Câtă ipocrizie se ascunde în spatele acestor gesturi este lesne de dibuit. De ce ele prind la o prea mare parte a populaţiei este însă greu de înţeles. Naţionalismul acesta gratuit nu hrăneşte pe nimeni, la fel cum nu o face nici un mitropolit care călătoreşte prin parohii, pozându-se lângă aleşii locali.

Românul pare prea prost ca să ştie în care ţară trăieşte

Iar în acest decor zeflemitor populaţia este indobotocită tot mai tare. Oamenilor li se sugerează că sunt prea proşti să priceapă în care ţară ei trăiesc nevăzând la întoarcerea privirii un tricolor românesc atârnat aiurea în peisaj, fie la intrarea într-o biserică ortodoxă sau pe turnul unui castel scos din paragină şi nepăsare pe banii Comunităţii Europene. Sau există deja riscul că vreun bun enoriaş să nu ştie că biserică în care se închină este în România, că cetatea pe lângă care trece se află în custodia statului român, pe teritoriul României? În cazul din urmă este cu atât mai perversă atitudinea administraţilor locale care atârnă steagul României pe clădiri consolidate, în cele mai multe cazuri, cu finanţări provenite din fonduri UE. 

Un experiment

Dar ce se ascunde dincolo de moda cu spânzurarea tricolorului în intersecţii, stâlpi, clădiri sau pe altundeva? Să fie într-adevăr posibil ca românul să uite în ce ţara trăieşte dacă nu are un tricolor în faţa ochilor? Sau, asta în cazul Ardealului, să fie doar un gest cu dedicaţie belicoasă pentru minorităţile naţionale? Adică, făcând abstracţie de oricare logică, se vrea să li se arate maghiarilor şi puţinilor saşi rămăşi în ţară, că aici e România, nu Ungaria sau Germania, iar că ei nu ar fi ceea ce de fapt sunt: cetăţeni ai României cu drepturi egale?

Sincer, dacă aş fi pastorul unei biserici evanghelice sau  preotul uneia catolice, aş arbora, doar ca experiment, tricolorul la intrările în lăcaşurile din administraţia mea. Aş face-o doar pentru a vedea reacţia celor care sugerează că ortodoxia este a României şi doar a României, că cetatea sau castelul restaurat cu bani europeni este tot al României şi al nimănui altcuiva, chiar dacă el a fost rdicat cândva de saşi sau nobili maghiari. Poate aşa îşi vor da seama aceşti trufaşi ai neo-naţionalismului cât de absurde şi inutile le sunt gesturile. Iar populaţia şi-ar da seama că în spatele acestor tricoloruri atârnate aiurea se ascunde tot o mare şi parşivă cosmetizare a realităţii, ba chiar o farsă care sfidează realitatea. 

Dacă vrei să ştii într-adevăr unde trăieşti...

Deoarece realitatea românească se simte şi vede altundeva. Iar cel care vrea neapărat să o simtă, ca să fie convins că nu s-a trezit peste noapte în Ungaria, Germania, Franţa sau Belgia, să se dea atunci cu axa maşinii de gropile din asfaltul şoselelor, să caute pădurea pe care cu puţin timp în urmă o vedea în zare,  să se interneze vreo două zile într-un spital românesc, să se ia la ceartă cu vreun şofer de jipan care în trafic i-a tăiat calea. Atunci va şti imediat că nu poate fi decât în România. În România aia veşnică, aflată în tranziţia de la epoca primitivă la cea medievală din firea multora. România lui Iliescu, Năstase, Tăriceanu, Dragnea şi mai nou şi a lui Băsescu.

În anii 90 eram obişnuiţi cu gropile din şosele, ba chiar, mulţi dintre noi, erau dispuşi să accepte o societate clădită pe scheletul ordinii ierarhice comuniste, ba chiar şi elucubraţiile pseudo-naţionaliste ale câte unui primar, precum Funar de la Cluj, care zăbrelise faţa oraşului în roşu, galben şi albastru. Ba mai mult de atât, creştinul ortodox îşi vopsea ouăle de Paşte în culorile tricolorului, dându-le conotaţii biblice. Pe atunci le luam pe toate ca atare, ca parte din adevărata tranziţie înspre trezire. În acea perioadă fiecare se visa altceva decât era, ceea ce era cumva de înţeles ţinând cont de confuzia generală care stăpânea viaţa şi gândirea oamenilor. Aşa că se votau hoţi pentru că hoţia şi şmecheria, învăţate în dictatură, păreau a fi soluţii la crizele personale.

Apoi au dispărut gropile, dar şi pădurile şi au apărut ciocoiaşii de modă nouă...

În ultimii zece ani, gropile din şoselele naţionale dispăruseră, ca şi majoritatea din centrele orăşelor şi satelor. La fel se răriseră şi steagurile tricolore atârnate inutil de vreun stâlp, o clădire oarecare sau de vreuna cu semnificaţie istorică, iar cele de la intrarea în biserici încă nu erau în vogă. Direct proporţional cu dispariţia gropilor din şosele şi în lipsa tricolorului au dispărut şi pădurile. Iar unii s-au îmbogăţit de pe urma acestor calcule, dând astfel naştere ciocoilor şi ciocoiaşilor de modă nouă, întâlniţi astăzi la tot pasul prin provincia românească.

Acum, în aprilie 2017, după o iarnă bogată în ger şi zăpadă, şoselele din sud-estul Ardealului îşi arată cariile ca un român modest care şi-a reparat dantura la începutul anilor 90 şi căruia acum încep să-i cadă plombele învechite. Cel care are resursele financiare şi-o reface cu implanturi şi porţelan, iar cel care nu are decât bunul simţ şi-o reface cum poate sau măcar se ruşinează. Ceilalţi îşi vor ascunde danturile ruginite în maşini barosane, cu geamuri fumurii sau cel puţin după fumurile propriei grandomanii, iar în cel mai simplu caz, după câte un tricolor atârnat la poartă sau unde-o fi să fie. Cel puţin pe cei din urmă, înfumuraţii din maşini, nu îi va interesa  starea şoselelor, nici  starea pădurilor din România sau a clădirilor istorice din oraşe sau sate. Iar din cele văzute în majoritatea locurilor prin care am fost, se pare că nu interesează chiar pe nimeni. Aşadar presupusul român sensibilizat defintiv la nenorocirile din jurul său nu există, cel puţin nu ca fenomen general. El există doar „în exerciţiu”, ca „indignat de ocazie”.

E românul în esenţa lui un hoţ?

Românul a rămas în esenţă acelaşi care şofează în slalom printre gropile din asfalt, înjură în gând defrişările pădurilor în care copilărise, acelaşi care în cele din urmă vede şi tace. Ba poate chiar speră că va profita şi el de pe urma hoţiei altora. Prin urmare se aranjează cu propria alegere, căruia încearcă să i se asemene.

Tot în aprilie 2017 am constat că, cel puţin la ţară, dacă îţi permiţi să critici politicile care au dus la această stare, ţi-o încasezi tocmai de la înfumuraţii care coboară din maşini doar pentru a se închina la vreo biserică, cărora le merge bine tocmai pentru că profită de neglijenţa autorităţilor corupte, de la aceia pentru care tricolorul este accesoriul preferat, crezându-se adevăraţii patrioţi, iar pe tine, cel care critici, nerecunoscut ca membru direct al comunităţii lor, te desconsideră, dându-ţi chiar în cap.

Dar ce e cu restul, cu cei care critică într-adevăr defrişările pădurilor, nefiind profitori ai acestui masacru, acţiunile guvernului, nefăcând-o doar pentru că simpatizează cu opoziţia? De ce acceptă ei, care cu  două luni în urmă, când indignarea ajunsese şi în provincie, erau dispuşi să iasă pe străzi împotriva hoţiei şi corupţiei, în satele şi orăşelele lor mizeria unor şosele cu gropi, unor liziere fără pădure, unor tricoloruri atârnate a botjocură pe clădiri restaurate cu bani europeni?

Oare toţi aceştia sunt doar indignaţi de ocazie? Toţi au fost revoltaţi doar din invidie şi supărare că  nu profită şi ei de legile obraznice ale noului guvern? Adică sunt ei cei care de fapt şi-ar dori să fie infractori, iar pentru că nu le reuşeşte scuipă în supele celor consacraţi în domeniu? Să fie chiar atât de simplu cum o spune personajul Enrico Oliveri, mimând în „Viva la liberta” un candidat al opoziţiei de centru-stânga la parlamentarele din Italia: cine votează infractori este el însuşi infractor sau şi-ar dori să fie unul?

Trezeşte-te române din somnul...

Cine-i alintă pe români în somnul ăla celebru al morţii? „Duşmanii” o spune cântecul devenit imn. Dar cine sunt duşmanii? Eu unul adorm mereu pe canapea uitându-mă la televizor. Iar când mă trezesc speriat de vreun sunet strident venit din televizor, am mâinile, picioarele, gâtul amorţite. Îmi trebuie o vreme să îmi revin, să mă pot ridica. Iar în acest răstimp înjur televizorul, care m-a prostit din nou să-mi irosesc timpul cu un somn chinuitor.  Apoi dormind în patul meu, visez câte un politician, care-mi explică viaţa, greşelile pe care le fac alţii şi pericolele care mă pasc.

Cine sunt duşmanii românilor? Somn uşor! Poate vă visaţi mai buni decât politicienii pe care i-aţi votat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite