Această logică pocită nu poate fi explicată decât prin lipsa propriului orizont de creştere, de transformare. Cine trăieşte într-un prezent continuu, garnisit cu nostalgii pe măsură, nu are cum să îşi creioneze viitorul, cu atât mai puţin să lupte pentru împlinirea lui. Captivitatea clipei bruschează orice vis şi mizeria cotidiană suspendă orice principiu. De unde refugiul în cea mai prost plasată mândrie: aceea de a fi campioni ai dezastrului, fruntaşii de la coadă. Când aflăm că în alte părţi se fură mai mult, tresărim jigniţi în pretenţia noastră de a fi cei mai corupţi.

Lipsa clarităţii în raportarea la trecut şi amânarea constantă a viitorului, combinate, ne-au tăiat aripile. Este de aceea un miracol faptul de a fi devenit între timp membri ai proiectului de securitate al NATO şi al celui politic al Uniunii Europene, tot atâtea dovezi că suntem importanţi în lume, în ciuda stimei de sine în permanentă scădere. Nemulţumiţi de noi înşine, dar dând vina mereu pe alţii, pe clasa politică, pe instituţii şi pe oricine altcineva, am ajuns în doar o generaţie destul de departe. Nu reuşim să vedem unde şi cum suntem de fapt.

Curând intrăm în anul care va marca primul centenar al unităţii teritoriale care ne găseşte în plin război sufletesc. Cu o tenacitate demnă de alte cauze, sunt atacate sistematic valori şi repere, mecanisme de coagulare care s-au verificat timp de secole, precum familia sau comunitatea de credinţă, sunt caricaturizate şi ponegrite practici identitare, insinuate noutăţi în numele progresului, exultate antivirtuţile şi declarate indezirabile reflexele normalităţii. Demontajul personal şi colectiv a ajuns o practică zilnică, fără repaos, marcând astfel victoria (auto)demascării comuniste.

La capătul unei liste lungi de posibile infracţiuni constaţi că dispar, pe rând, mai toate motivele bucuriei de a fi. De pildă, devine suspectă recunoştinţa faţă de râvna înaintaşilor, de moştenirea primită. La fel, patriotismul este taxat prompt drept naţionalism. Nimeni şi nimic nu este bun, demn de admiraţie. Redusă la cusururile ei, din trecut şi prezent deopotrivă, reale şi imaginare, România ajunge o stranie alcătuire a cărei raţiune de existenţă stă agăţată de un fir. A spune, în aceste condiţii, că o iubeşti îţi atrage negreşit un denunţ.