O istorie de demult

Cei din generaţia mea care au avut norocul să călătorească în Occident înainte de 1989 îşi vor fi amintind, fără plăcere, ca şi mine, de formalităţile care trebuiau îndeplinite pentru obţinerea vizei de ieşire din ţară şi de dificultăţile întâmpinate la trecerea numeroaselor frontiere.

Când constat astăzi că euroscepticii doresc revenirea la frontiere şi la vize, nu mă pot opri să le fac în ciudă, retrăind sentimentul de uşurare pe care îl încerc de fiecare dată când, servindu-mă doar de buletinul de identitate, pot merge pretutindeni în Europa. Duse toate spaimele care mă însoţeau când dădeam ochii cu ofiţerii de grăniceri sau cu vameşii.

Întâmplarea pe care o voi relata mai departe nu e decât una din multele care mi-au otrăvit bucuria de a călători în lumea de ieri. Nu cea mai gravă, ba chiar întrucâtva veselă.

Popas la Helsinki

La începutul anilor 1970, am fost invitat, împreună cu Gabriela Melinescu şi Vasile Rebreanu, la Reuniunea anuală a Tinerilor Scriitori de la Lahti, din Finlanda.

Am ajuns fără probleme la Helsinki, cu avionul, şi de acolo în orăşelul nordic situat aproape de Cercul Polar. Era spre sfârşitul lui iunie, aşadar când ziua era cea mai lungă din an, ceea ce însemna, la latitudinea unde ne aflam, aproximativ 18 ore de lumină. Cum abia îmi încheiasem teza de doctorat despre Titu Maiorescu, aveam proaspătă în minte predilecţia criticului pentru Cap Nord din extremitatea continentului nostru.

Programul debutând la ora 9 dimineaţa, n-am prea dormit în prima noapte, mult mai scurtă decât oricare alta din viaţa mea, şi am sărit în sus de groază dimineaţa, pe o lumină orbitoare, văzând ceasul de la capătul patului cu limbile fixate la ora 8 şi 20. În realitate, ora era 4 fără 20. Revelaţia am avut-o abia după ce mi-am făcut toaleta matinală!

Lucrările Reuniunii aveau loc pe un deal numit Mukula. De o parte, hotelul nostru, de cealaltă, un mic
restaurant unde mâncam.

Moravurile locului

Istoria începe cu micul restaurant, unde Gabriela a jucat la un aparat şi a câştigat din prima, plătindu-ne lui Vasile şi mie câte o bere, înainte de a pierde restul banilor la o a doua încercare. Orchestra restaurantului era alcătuită din cinci ţigani români, care beneficiau de un contract pe treisprezece luni. Simpatici şi prietenoşi, ţiganii ne-au pus la curent cu moravurile locului.

Restaurantul era unul de eşanjişti. Sâmbătă seara, cuplurile soţ-soţie se separau şi făceau schimb de parteneri. Nu mai auzisem de aşa ceva. Vor trece aproape cincizeci de ani până când voi citi romanul islandezului Arnaldur Indridason intitulat „Peretele de lavă“.

Muzicanţii ne-au oferit, la rândul lor, o bere, povestindu-ne ce ştiau şi ei despre o lume care nouă, scriitori din spatele Cortinei de Fier, ne era complet necunoscută. Unul din ei m-a însoţit în oraş ca să mă înveţe de unde să cumpăr bine şi ieftin hăinuţe pentru fiul meu în vârstă de 6 ani.

La plecare, am fost rugat să duc în ţară un pachet. Nu foarte mare. Familia unuia din muzicieni locuia în blocul alăturat de al meu. Cum să fi refuzat?

Călătoria de întoarcere a mai avut un episod norocos la Copenhaga, unde am schimbat avionul, şi unde ambasadorul României (să mă ierte că i-am uitat numele!) ne-a scos în oraş, între curse, şi ne-a plimbat prin Danemarca, ţară în care n-am mai pus de atunci piciorul.

Preţul câtorva beri

Pe aeroport la Bucureşti, vameşul m-a rugat politicos să spun ce se află în pachetul încredinţat de muzician. Cum nu aveam habar, mi-a cerut permisiunea să rupă scotch-ul. Şi, cu o mână delicată de pianist, a început să extragă un sutien, două sutiene, un chilot, de damă, fireşte, doi chiloţi, alt sutien, alt chilot şi aşa mai departe, până la câteva zeci, sau sute, cine mai ştie, fiindcă mie îmi pieriseră şi glasul, şi umorul.

Din respect faţă de scriitorul care eram, vameşul, după ce s-a consultat cu ofiţerul de grăniceri, mi-a permis să trec cu pachet cu tot, nu însă fără o vorbă de reproş: „De ce vă încurcaţi cu chestii din astea?“. Ce să-i fi spus? Că era preţul câtorva beri? Ajuns acasă, l-am rugat pe fiul meu să ducă pachetul familiei din blocul vecin, cu care n-am avut puterea să dau ochii.